Troienele. Zoon politikon în magia scenei

Parte din Trilogia antică montată de Andrei Şerban într-unul din momentele de cumpănă ale societăţii româneşti în nesfîrşitul său drum dinspre noapte pînă-n zori, Troienele de acum peste două decenii au însemnat, sub cel dintîi directorat liber al Naţionalului bucureştean, un prim exerciţiu de exorcism. Şi ce s-a petrecut atunci a fost cel puţin uimitor: în faţa bravilor mineri năvălind cu lanţuri, bîte şi uniforme proletare, cuibăriţi altfel prin nu ştiu ce tovărăşească Polivalentă unde au primit mulţumiri de recunoştinţă, o femeie fragilă le-a barat asaltul prin gesturi şi incantaţii într-o limbă de neînţeles, făcîndu-i să o ia frumos la sănătoasa. Et in Arcadia ego! Naivii/procleţii s-au repezit în aceeaşi nemaipomenită aventură. Nu ne putem raporta la ceea ce n-am văzut, n-am trăit, decît în ipostaze fantasmagorice, ridicole. Povestea omului ridicol e, paradoxal, abia la început. Istoria teatrului poate va consemna delirant – acum, cînd istoria nescrisă se repetă într-un mod coşmaresc-monumental – un succes de serată internaţională, fiindcă tot se poartă cosmopolitismul snob şi de tejghea. Instituţiile mor, actorii – actanţi pe scena largă a lumii – se pervertesc în sistem, cînd nu fug de pe o grămadă de gunoi pe alta întorcîndu-se adesea princiar în chip de vedete intercontinentale care scuipă seminţe peste publicul larg. Lăsăm în urmă zgomotul şi furia chiar dacă ele nu ne iartă pe noi, cei ce ne regăsim deopotrivă în singularitatea propriei fiinţe şi în comuniune, reunite magic prin alchimia spectacolului de teatru-operă de la Iaşi. Muzică, ţipăt, tăcere, într-o limbă moartă. Iluminări. Look homeward, Angel... Între prezumtivul „manifest“ şi percepţia impresionistă se cască marele gol al vanităţii preţios ambalate, ambalaj bun la toate, care le înghite. Analog lui Liviu Ciulei, Andrei Şerban intră în galeria ultimilor artişti realişti, cei rari pentru că ştiu ce fac, înainte de a se avînta în necunoscut. O aducere laolaltă, cu deosebire, fără pretenţia salvării invocate de sicofanţi ori experţi în egoismul teoretic.

Conduşi de „vigilenţii soldaţi greci“ – care, atenţie, avertizează jucăuş vocea regizorului, ne vor confisca telefoanele mobile dacă nu le-am închis, „Ţîrrr!“ – pînă în viscerele teatrului, parcurgem în şir indian un traseu labirintic spre inima tragediei, descoperind, parcă, cît de singuri am fost în colectivitate şi ce clipe de viaţă intraductibilă trec neştiute pe lîngă noi. Trebuie să te pierzi pentru a te regăsi, este proba la care sîntem supuşi şi nu există vreun răspuns prestabilit în afara actului de fi prezent. Troienele, pe muzica compusă de Liz Swados, are în viziunea actuală, la patru decenii de la premiera dintîi pe scena Teatrului „La Mama“ din New York, prospeţimea şi forţa de expresie transmise de interpreţi, actori, cîntăreţi, coruri, dansatori, cu toţii admirabili indiferent de rol, fiindcă fiecare, pînă la ultimul figurant, e „de acolo“. Au statură, personalitate, se completeaza tocmai prin aceasta, nu se pierd în ansamblu. Putem afirma, fără teama de a exagera, că în această nemaiîntîlnită convergenţă nimeni nu trece neobservat iar copiii sînt la rîndul lor o revelaţie. Într-o prezentare la New Europe College a creaţiilor lui Andrei Şerban pe celebre scene de operă ale lumii, o secvenţă din Faust interpretată de copii m-a fascinat. Regăsesc corespondentul admiraţiei mele de acum cîţiva ani acum, la Opera din Iaşi. Copilul-simbol, copilul-actor. Copilul sacrificat. Cel care face posibilă trecerea între lumi, cum se întîmplă în Troienele, cu prima parte jucată în ambianţa spaţiului închis, eroii evoluînd chiar printre spectatori, pentru ca, în partea a doua, ultimii să fie îndrumaţi spre superba sală a teatrului, întîmpinaţi de copiii din cor cîntînd la balcon cu lumînări aprinse în mîini. Miracolul Crăciunului, dincolo de timp. Grozăviile războiului şi-au spus cuvîntul, troienii au fost învinşi, femeile vor pleca pe mare în exil.

Am părăsit „cutia fer(m)ecată“ pe care continuăm să o păstrăm în noi ca o experienţă de preţ, după ce noi înşine am fost martori şi în contact direct cu barbaria confruntării dintre civilizaţii, răsfrîntă în cotidian. Timpul pare că şi-a luat un răgaz. Dar în acea casă a morţilor – loc incomod, cum altfel? –, trăind între presiunea publicului şi eroii ce-şi taie drum prin masă, umăr la umăr, aceeaşi masă care-ţi obturează privirea, şi fumul torţelor străbătut de un spot cînd nu te aştepţi spre un alt orizont nu întotdeauna lesne de perceput, compensate în absenţa optimei receptări proprii spectacolului convenţional de muzică, ţipăt, interjecţii, într-o continuă provocare a simţurilor, precum altădată proiectul rimbaldian ce şi-a atins ţinta – căci omul sfîrşeşte ca-ntotdeauna într-un amalgam comico-tragic – resimţim, înţelegem, auzim măreţia şi decăderea comună tuturor vremurilor scoase din ţîţîni întru luciditate şi compasiune. Această buclă s-ar vrea un preambul al unui parcurs inepuizabil, figurat de parabola bobului de grîu, moartea spre înviere. Sporul lipsit de egoism al umilinţei înalte care, asemenea celor zece drepţi ai lumii, e dez-legarea. Tragedia Troienele funcţionează scenic pe coordonate „inadmisibile“ individului-masificat, întotdeauna trendy, exprimîndu-se factice în limbaj codificat. Singurul pe care-l cunoaşte, prin genealogie. Să-l ignorăm, chiar dacă se pripăşeşte fraudulos în această „cameră a torturii“ muzicale şi de peste muzica de el îndrăgită, nicicum aceea a legendarei Hecuba, intrepretată la cota de sus a cîntului şi declamaţiei de Laura Scripcaru, nemaivorbind de Andromaca (Ana Maria Donose Marcovici), Cassandra (Andreea Chinez) ori Elena (Cristina Tălmaciu), crunt pedepsită de taberele înfrăţite şi, după legea junglei din cetate, violată de gorila uriaşă, Dansatorul urs cu bot de şobolan; nu pot cita întreaga distribuţie, întru totul remarcabilă, deşi incompletă în pliantul de la premiera din 13 decembrie. Primele două eroine, punîndu-se pavăză în salvarea Copilului rege Astianax (Marcu Şerbănuţă – cu ce voce cultivată şi ce talent actoricesc!), ultimul troian, luat ostatic şi ucis de greci. Apoi, înainte de plecarea femeilor spre corăbii în marea tăcere finală a trestiei gînditoare, tăcere-meditaţie şi tăcere-avertisment reverberînd impresionant în momentul ce precedă căderea cortinei, întoarcerea fantomei lui Achille ca să-şi răzbune, grotesc şi sălbatic, moartea, dănţuind cu „cîntul“ sau din altă lume (performanţa interpretului liric Jean Kristof Bouton atinge limita posibilităţilor vocale). Victima, vestala Poluxenia (Natsuko Oshima), alunecă parcă la nesfîrşit cu mişcări de balet, prăbuşire inefabilă de zbor ascensional. Aflat la debut, tînărul Andrei Şerban impunea cu Arden din Faversham, autor preelisabetan necunoscut, prin decorul unui mare scenograf, Ion Popescu-Udrişte, o viziune halucinantă: actori jucînd în subterane, ivindu-se la suprafaţa scenei înclinate, construcţie din lemn, din trape trîntite contrapunctic, ca nişte bătăi de tobe, în accepţiunea teatrului-sărac în care se înscrie elocvent spectacolul de teatru-operă Troienele. („Cu acest spectacol avea să se afirme stilul meu fără stil: tragic, grotesc, comedie aproape de farsă, lirism şi cruzime, toate impreună în căutarea unui amestec organic, deschis spre experienţe contradictorii, ca viaţa însăşi“, avea să noteze Şerban în albumul Călătoriile mele în teatru, Editura Institutului Cultural Român, 2008). Decorul – împreună cu luminile aparţinînd creatorului acestui spectacol – cu schelăria la vedere figurînd construcţii piramidale, planşee suspendate, recuzita purtată de-a lungul şi de-a latul scenei. Costumele Doinei Levinţa, de o pregnantă plasticitate, reproduc cumva aura comuniunii. Director muzical şi orhestrator, percuţionistul Lucian Maxim este un alt vechi colaborator, autor al partiturilor şi interpret în Trilogia antică, Troienele montate la Opera Naţională Română Iaşi fiind desemnate „fragment dintr-o trilogie antică“, promisiune poate a realizării integralei în viitorul apropiat. Nicidecum în ultimul rînd cum apare aici, directorul inspirat şi manager aplicat, Beatrice Rancea, care a dansat şi jucat în spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti în perioada inaugurală a anilor ’90.

Foto: M. Marin