A compara economiile capitaliste de azi cu blocul comunist de odinioară poate părea deplasat. Ce poate avea în comun economia liberă cu planificarea centrală în stil sovietic? Și totuși, comparația ne oferă în tot mai mare măsură informații utile despre ce a devenit tabăra cîștigătoare, după sfîrșitul Războiului Rece.

„Constrîngerile bugetare laxe” de care beneficiau în socialism întreprinderile de stat (ÎS) s-au dovedit a fi unul dintre principalele motive pentru care economiile blocului sovietic s-au prăbușit. Situații financiare similare survin tot mai des și în America capitalistă.

După cum a arătat rebelul marxist maghiar János Kornai, ÎS pot ignora pierderile și preferințele consumatorilor, deoarece se pot bizui întotdeauna pe un stat care le menține pe linia de plutire. Teza lui Kornai era populară în rîndul reformatorilor chinezi ai anilor 1980: ei au înăsprit constrîngerile bugetare, pentru a determina ÎS să fie mai receptive la nevoile pieței. La celălalt pol, America capitalistă pare să se afle pe aceeași cale nesăbuită ca economiile sovietice. Chiar dacă are un punct de plecare diferit, rezultatul e același. Constrîngerile bugetare se relaxează, iar capitalul e dirijat în tot mai mare măsură spre fantaști și intriganți mondeni și cu relații.

Fără îndoială, împrumuturile pot, pînă la un punct, să energizeze întreprinderile capitaliste. Contrar a ceea ce citim în manualele introductive de economie, bugetele consumatorilor din lumea reală nu sînt plafonate, iar consumatorii temerari se pot împrumuta pentru a-și cumpăra următorul gadget de ultimă generație. Cheltuind peste posibilități, ei sporesc cererea pentru iPhone-uri și autovehicule Tesla, stimulîndu-i pe inovatori.

În mod similar, Tesla și alte afaceri „nou îmbogățite” se bazează adesea pe finanțări externe, nu pe profituri, pentru a-și dezvolta inovațiile – la fel cum guvernele emit obligații pentru a putea plăti autostrăzile, podurile, porturile și aeroporturile. Cei care economisesc beneficiază, la rîndul lor. În loc să-și țină surplusul de numerar la saltea, ei pot să facă profit, acoperind nevoile financiare ale consumatorilor, afacerilor și guvernelor.

Dar prea multă flexibilitate financiară poate fi toxică. Chiar dacă indivizii, afacerile și guvernele pot prezice rezonabil salariile, veniturile și, respectiv, impozitele încasate în luna care urmează, capacitatea acestora de a respecta obligații pe termen lung nu poate fi decît estimată. Și, cu cît o prognoză e mai optimistă, cu atît mai mare e disponibilitatea de a cheltui peste posibilități sau de a investi sume mai mari decît cîștigurile realizate.

În principiu, verificările prealabile ale finanțiștilor ar trebui să impună limite compensatorii pentru aceste supraîndatorări. Dar evaluarea bonității și a rentabilității unei investiții nu e o știință exactă, iar competiția din sectorul financiar poate declanșa o cursă de scădere a taxelor, ținînd cont că cei care vor să se împrumute dau năvală la creditorul cel mai indulgent.

Mai mult, sistemul bancar cu rezerve fracționare și monedele fiduciare pot relaxa o dată în plus constrîngerile financiare. Băncile nu împrumută doar economiile depunătorilor lor; ele amplifică depunerile prin pîrghii financiare (leverage). Iar bancherii centrali au la dispoziție instrumente și mai puternice pentru a crea fonduri din piatră seacă.

Întrucît constrîngerile financiare tradiționale s-au atenuat în ultimele decenii, creșterea gradului de îndatorare al gospodăriilor și al afacerilor a depășit cu mult creșterea veniturilor și profiturilor acestora. La fel, creșterea datoriei guvernamentale a SUA – depășind în momentul de față 29.000 de miliarde de dolari – depășește orice imaginație. Iar în vreme ce împrumuturile au crescut exponențial, ratele dobînzilor au scăzut vertiginos, încurajînd un grad și mai mare de îndatorare și o creditare imprudentă.

Aceste condiții de creditare laxe s-au răsfrînt, se pare, și asupra piețelor de acțiuni. Anul trecut, aproximativ patru milioane de „maimuțe”, după cum s-au autointitulat, au cumpărat acțiuni AMC (American Movie Classics) în valoare de miliarde de dolari, salvînd compania de la faliment. Celebrități lansează acum SPAC (Special Purpose Acquisition Company / companii de achiziții cu destinație specială sau „companii cu cec în alb”) cu un slogan de o surprinzătoare eficiență: „Dă-ne banii tăi, dar nu o să-ți spunem pentru ce”. Fonduri speculative (hedge funds) și companii de investiții de capital au început să mizeze pe capitaluri de risc (CR). Valorizările au crescut vertiginos – în 2021, aproape 340 de noi afaceri au colectat fonduri prin valorizări de peste un miliard de dolari. Iar modul de verificare prealabilă care odinioară dura luni de zile a fost comprimat la cîteva zile – sau chiar la cîteva ore, pentru anumite capitaluri de risc, printr-o strategie „spray and pray” / „foc de voie în speranța că nimerești ținta” [a multiplica investițiile, în speranța că măcar una dintre ele va compensa pierderile cauzate de celelalte – n. trad.]

Această combinație de investiție frenetică și creditare nesăbuită nu a apărut spontan și nici nu a rezultat din bunăstarea datorată unei perioade extinse de stabilitate, după cum considera Hyman Minsky, marele teoretician al crizelor financiare. Bula tehnologică a Internetului care s-a spart în anul 2000 și, opt ani mai tîrziu, criza financiară globală ar trebui să fie încă proaspete în mințile celor mai mulți finanțiști și investitori. Problema e mai degrabă faptul că bancherii centrali au favorizat cu bună știință creditarea arbitrară și tranzacțiile riscante, la un nivel fără precedent în istorie.

Mai rău e faptul că, în vreme ce bancherii centrali au aruncat, aparent, pe piață o grămadă de „bani din elicopter” [formă extremă de expansiune monetară, prin tipărire și lansare de bani pe piață – n. trad.], fondurile nu au fost distribuite uniform. Politicile monetare au fost concepute pentru a relaxa condițiile de creditare, favorizînd astfel debitorii slabi. Lichiditățile furnizate de băncile centrale, injectate în bursele de valori, au reușit să infiltreze „meme” mondene și fonduri SPAC (plus cîteva firme Big Tech de bilioane de dolari). Capitalurile de risc favorizează antreprenorii cu relații și cu CV-uri strălucitoare. Și totuși, chiar dacă ei supralicitează valorizările celor mai mondene riscuri, ei finanțează mai puțin de 0,5% din start-up-urile SUA. O firmă binecunoscută de capital de risc a lansat chiar un fond destinat exclusiv achiziției de criptomonede.

Cei care economisesc, dar sînt prea cumpătați pentru a risca să speculeze, au rămas în urmă. La fel și afacerile care rezistă tentației banilor ușori. În condițiile date, competitorii lor mai puțin prudenți pot plăti mai mult, cu mai puține resurse și cu personal deficitar.

E imposibil de prezis cînd și cu ce fel de sancțiune se va confrunta capitalismul. Pînă la urmă, Ungaria lui Kornai a eșuat lent, nu brusc. Ungaria, la fel ca alte economii în stil sovietic care au hrănit „foamea de investiții” a unor ÎS favorizate, a rămas cu rafturile goale, fără bunurile pe care și le doreau consumatorii și pe care producători mai puțin avantajați le-ar fi putut livra. Pe timp de pace și în lipsa unui control al prețurilor precum cel impus de președintele Richard Nixon în anii 1970, un astfel de regim al penuriei și raționalizării e puțin probabil în Occidentul capitalist. Actuala creștere a inflației se poate atenua pe măsură ce impasurile lanțului de aprovizionare se reglementează și cîtă vreme Rezerva Federală a SUA (Fed) preîntîmpină un alt colaps financiar.

Dar apărarea neabătută a piețelor bursiere propagă doar alocarea greșită de capital, sponsorizată de stat. Din nefericire, determinarea care i-a permis regretatului Paul Volcker să înăsprească constrîngerile financiare cu patru decenii în urmă, cînd se afla la conducerea Fed, pare să îi lipsească actualei clici de bancheri centrali.

Amar Bhidé, profesor de economie și afaceri la Universitatea Taft, lucrează la o carte despre incertitudinea knightiană.

Copyright: Project Syndicate, 2021

traducere de Matei PLEŞU

Foto: Elon Musk (wikimedia commons)