Sfîrșitul competenței: inamicul nevăzut al democrației? – o discuție pe marginea cărții lui Tom Nichols

Angajarea noastră pe drumul ce duce către Sfîrșitul competenței este vestea tulburătoare pe care o aduce Tom Nichols. În ediția originală, cuvintele din titlu au o forță încă și mai mare, căci ad litteram s-ar traduce prin „moartea expertizei”. În măsura în care competența/expertiza reprezintă consecința specializării, iar specializarea însăși se capătă printr-un cursus honorum constînd în studiu academic aprofundat și experiență profesională în domeniu, sfîrșitul acesteia anunță prăbușirea unui sistem. Iar tulburătoare pînă la capăt n-ar fi, de bună seamă, această veste dacă n-am uita că viața ușoară și sigură (nu neapărat mai bună) reprezintă produsul ultim al competenței. Ceea ce autorul înțelege prin sfîrșitul competenței „nu e doar o respingere a cunoașterii existente [ci] este echivalent cu o respingere a științei și raționalității imparțiale [care constituie] fundamentele civilizației moderne” (p. 19). Competența este unul dintre acele servicii de mare utilitate socială pe care mulți dintre noi le aducem societății, fiecare în aria proprie.

Un diagnostic tăios…

T. Nichols nu e futurolog ca să ne spună cum va arăta o lume în care competența a murit; ca om de știință, el formulează o ipoteză (sfîrșitul competenței prin „discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale”), iar în sprijinul acesteia propune o explicație. Între predicția viitorului și explicația prezentului diferența e fundamentală, iar dacă simptomele unei boli anunță o boală, esențial este că nu știm cum va arăta această boală și ce consecințe va avea asupra colectivităților umane. Dacă boala se numește sfîrșitul competenței, iar simptomele sînt cele despre care vorbește autorul, nu ne este deloc limpede cum ar urma să arate o lume construită pe lipsa competenței din moment ce tot timpul, pînă acum, viața a devenit tot mai ușoară, iar omul s-a putut bucura de tot mai mult timp liber datorită specializării și multiplicării ariilor de specializare. Folosind cuvintele autorului, noi „am ieșit din epoca premodernă în care înțelepciunea populară umplea golurile inevitabile ale cunoașterii umane, am trecut apoi printr-o perioadă de dezvoltare rapidă bazată preponderent pe specializare și competență” ca să intrăm acum într-o lume a sfîrșitului competenței.

Cititorul ar putea fi surprins de un diagnostic spus atît de tranșant și într-un mod care elimină orice posibilitate de echivoc, adică orice rază de speranță. Și n-ar fi deloc exagerat să se arate surprins cît timp, din ceea ce știu, această carte e prima în limba română care tratează două subiecte („discreditarea experților” și „campania împotriva cunoașterii tradiționale”) ce conduc inevitabil către deznodămîntul sfîrșitului competenței. Tangențial, subiectul a mai fost atins și în alte cărți, însă nicăieri într-un mod exhaustiv care să îmbine atît identificarea fenomenelor particulare cu găsirea unor explicații, cît și studierea consecințelor care rezultă din interacțiunea acestor fenomene. Cu toate acestea, includerea în lectura cărții a referințelor bibliografice dovedește că în spațiul american discuția este mult mai veche și mai intensă. Așa, de pildă, una din cele mai vechi lucrări pe care le-am putut identifica în bibliografia utilizată de autor datează din 1963 (Richard Hofstadter, Anti-Intelectualism in American Life). Cu toate acestea, aglomerarea de lucrări (cărți și studii științifice, ca să nu mai vorbim de articole de opinie) se consemnează abia după 2000.

…care se confirmă și în România

Dacă autorul se adresează explicit publicului american („sper ca această carte să-i ajute pe concetățenii mei [...]”), iar evenimentele concrete pe care le comentează în susținerea propriei ipoteze provin exclusiv din spațiul american, ceea ce face ca pentru un non-american ele să nu pară tot atît de importante și uneori nici măcar cunoscute, ar putea însemna acest lucru că volumul comentat nu e valabil pentru spațiul românesc? Desigur că nu. Și dacă cineva ar mai fi avut vreo urmă de îndoială în anul apariției acestei traduceri (2019), în anii pandemici care au urmat încetinirea campaniei de vaccinare împotriva COVID-19 și informațiile că România lîncezește la coada clasamentului populației imunizate din țările UE sînt indicii certe că această discuție este cel puțin la fel de relevantă aici, ca și în SUA. Astfel, contextul în care e citită în limba română (reacția cetățenilor români la campania de vaccinare) e la fel de grăitor precum contextul în care cartea a apărut în limba engleză, în 2017 (victoria lui Trump în alegerile prezidențiale americane și votul electoratului britanic pentru Brexit).

Ceea ce face ca volumul să merite efortul lecturii și timpul alocat este apartenența acestuia la categoria lucrărilor care ne fac să înțelegem lumea în care trăim sau, la un nivel minimal, propun o perspectivă asupra împrejurărilor în care ne este dat să trăim. Schimbări au avut loc pretutindeni în istorie și nu de puține ori anvergura lor a fost de natură să creeze temeri și să bulverseze stiluri de viață. Așijderea, nu trebuie să fie pentru nimeni o surpriză că faptele sînt mereu cu un pas înaintea reflecției și că doar după ce acestea s-au consumat noi încercăm să ne dăm seama care a fost natura lor etică. Citînd cuvintele lui Hegel care însoțesc prefața la Principiile filosofiei dreptului, bufnița își ia zborul abia la lăsatul serii. Dar acest lucru nu trebuie să justifice o anumită pasivitate etică pentru că, de multe ori, consecințele anumitor fapte pot fi evitate. Mai mult de atît, rapiditatea schimbărilor este atît de mare încît depășește capacitatea noastră de a le digera și timpul pe care îl avem pentru a reflecta asupra lor. În sfera schimbărilor, lista e cvasi-inepuizabilă, căci dincolo de sfîrșitul competenței mai există, de pildă, impactul tehnologiei digitale asupra inteligenței umane (vezi Manfred Spitzer, Demența digitală, Humanitas, 2020), faptul robotizării/automatizării și consecințele sale asupra oamenilor (ipoteza creării „oamenilor inutili”), la fel ca și perfecționarea exponențială a inteligenței artificiale. Cum arată, așadar, lumea în care trăim? Potrivit lui Nichols, „[...] acum trăim într-o lume postindustrială orientată spre informație, în care toți cetățenii se cred experți în orice” (p. 19).

Specialist și intelectual

Dincolo de statutul de specialist în domeniul relațiilor internaționale, T. Nichols este „intelectual public” și, în această calitate, are datoria să gîndească complex și nuanțat și să exprime public ipoteza și argumentele care o susțin. Autorul își asumă subiectivitatea: „Am scris [cartea] pentru că sînt îngrijorat”. Trei ar fi motivele acestei îngrijorări, pesemne suficient de puternice încît să-l scoată pe autor din chilia propriei specializări și să-l ducă în universul larg al pieței publice: „Nu mai purtăm discuții fondate pe principii și argumente; [...] oamenii nu numai că dau crezare unor aberații, ci se împotrivesc învățării în loc să renunțe la convingerile lor” (p. 10). Ultima observație corespunde unui motiv personal de îngrijorare, dar încă și mai important de atît este că enunță cauza pentru care competența este astăzi atît de periclitată în ciuda vechimii acesteia: „Mai grav, azi mă șochează nu că oamenii resping competența, ci că o fac atît de frecvent, în atît de multe privințe și cu asemenea furie. [...] Însă această nouă respingere a competenței are o autosuficiență și o furie care cel puțin mie îmi sugerează că nu vorbim numai de neîncredere, sau de nelămuriri, sau de căutarea unor alternative: e vorba și de narcisism, la care se adaugă un dispreț față de competență ca un soi de exercițiu de realizare de sine” (p. 11).

Ceea ce suscită interesul „diagnosticianului” sînt atitudinile tot mai multor oameni. În primul rînd, legătura invers proporțională între „lipsa de informații” și „opiniile ferme”: „Lipsa de cunoștințe nu-i oprește [...] să exprime opinii destul de critice pe marginea temei” (p. 16). În al doilea rînd, „niciodată oamenii nu au avut acces la atît de multă cunoaștere în număr atît de mare fără ca totuși să și învețe ceva” (p. 17). În al treilea rînd, „[...] oameni altfel inteligenți discreditează realizările intelectualilor și resping sfaturile experților” (foarte utilă distincția dintre intelectuali și experți care, rareori asumată ca atare, subîntinde întreaga argumentație cuprinsă în carte). Ce ar putea explica aceste atitudini?

Sfîrșitul competenței și democrația

Problematizarea cauzelor reprezintă contribuția cea mai dezvoltată a cărții și, totodată, cea mai importantă pentru că de validitatea acestora depinde corectitudinea „diagnosticului”. Dacă două capitole discută noțiunea de expert (primul capitol oferă o definiție, iar ultimul se întreabă ce se întîmplă „cînd experții greșesc”), capitolele de mjiloc (2, 3, 4 și 5) oferă patru explicații pentru care s-a ajuns la sfîrșitul competenței. Astfel, prima cauză pare să fie blocajul intervenit în comunicarea dintre „experți și cetățenii obișnuiți și între toți oamenii” (p. 22). A doua cauză o reprezintă transformarea petrecută în cadrul educației superioare. A treia cauză o reprezintă Internetul și, în fine, ultima e jurnalismul însuși.

Lăsînd cititorului privilegiul confruntării cu potențialul polemic al acestei viziuni, voi spune că, în secțiunea dedicată concluziilor, autorul revine abrupt asupra unei idei care a învăluit ca o ceață întreaga expunere: legătura dintre sfîrșitul competenței și declinul democrației. În măsura în care sfîrșitul competenței nu vizează competența individuală (de tipul malpraxisului pentru medici), rezultă că această realitate n-are cum să nu se răsfrîngă asupra calității democrației și, astfel, asupra vieții noastre depline. Pe de o parte, sfîrșitul competenței ca „respingere copilărească a autorității” și ca echivalare a „opiniei cu faptele” nu trebuie confundat cu „scepticismul rațional” care este „esențial pentru știință și pentru o democrație sănătoasă” (p. 42). Pe de altă parte, sfîrșitul competenței nu poate fi desprins de o înțelegere și o aplicare greșită a noțiunii de egalitate sau, mai precis, de o confuzie între, pe de o parte, egalitatea votului și egalitatea în fața legii (de căpătîi pentru democrație) și egalitatea opiniilor: „cetățenii democrațiilor occidentale [...] nu mai înțeleg însuși conceptul de democrație”; ei „percep democrația ca pe o stare de egalitate reală (adică nu doar electorală și reală – n.m., N.D.), în care fiecare opinie e la fel de bună ca oricare alta pe aproape orice subiect” (p. 257). Consecința este „colapsul cetățeniei funcționale”, al cărui simptom irefragabil este „refuzul de a învăța suficient încît [cetățenii] să se guverneze singuri sau să influențeze politicile care le afectează viața” (p. 242).

Chiar dacă soluțiile pentru restabilirea încrederii (noțiune esențială!) dintre experți, restul cetățenilor și decidenții politici pot să nu pară la îndemînă, conștientizarea existenței acestei probleme denumite sfîrșitul competenței poate fi ea însăși un început de soluționare, potrivit principiului că o problemă conștientizată este pe jumătate tratată. Măcar pentru faptul că ne deschide ochii asupra unei situații care, în tăvălugul problemelor pe care transformările tehnologice le aduc, nu ne pare prea evidentă, cartea își dovedește utilitatea și justifică un timp acordat lecturii acesteia.

Nicolae Drăgușin este doctor în filozofie, cercetător științific. Cea mai recentă carte: Totul nou pe frontul anticorupției (Humanitas, 2021).