Scrisoare către Leonida Neamțu
Dragă Leonida,
În primul rînd, nădăjduiesc că îmi vei permite să mă adresez așa, direct, la per tu, întrucît nu prea pot vorbi cu dumneavoastră cu cei care îmi sînt dragi. Iar tu îmi ești, chiar dacă nu ai aflat încă. Pînă și pe Dumnezeu Îl tutuiesc, după cum îmi tutuiesc părinții, prietenii, oamenii la care privesc în sus, cu dragoste și admirație, așa că nu ai motive de îngrijorare, e semn bun în gura mea sau în rîndurile pe care le aștern pe hîrtia din celuloză sau din pixeli. Acum, că am depășit formulele introductive (esențiale într-o scrisoare, lucru pe care autorii e-mail-urilor de astăzi nu prea-l mai înțeleg corect), țin să precizez că nu-ți cunosc adresa din văzduhurile de cerneală, așa că m-am decis să îți transmit public această epistolă, în speranța că citești, măcar din cînd în cînd (de preferință joia), revista Dilema veche. Să nu te superi că trimit gîndurile astea, de altfel, intime, către toată lumea, tu știi mai bine decît mine că cel mai simplu mod de a te ascunde e să strigi în gura mare ceea ce ai de zis. Sau să scrii, așa cum ai făcut tu, camuflîndu-te mereu în spatele cîte unui clișeu care părea să îmbrace scriitura ta – roman polițist, de aventuri, fantastic, science fiction –, dar, de fapt, îți lăsa exact partea cea mai importantă descoperită. Ca o pătură care te învelește doar pînă sub coasta stîngă și inima-ți rămîne rece și neacoperită. Sau ca în proverbul acela straniu, care bănuiesc că te-a făcut și pe tine să zîmbești complice: „Dacă vrei să nu te creadă, spune-le adevărul”.
Îți scriu, pentru că recent s-a reeditat una dintre cărțile tale, pe care eu am primit-o cadou de la un străin, ce mi-a devenit prieten prin acest gest. M-a omenit cu o carte (lecturile țin cel mai bine de foame) și „m-a îmblînzit” prin acest ritual al darului. Antropologii au studiat frecvent fenomenul darului, începînd cu Marcel Mauss (Essai sur le don, 1923), continuînd cu Bronislaw Malinowski sau Franz Boas, și pînă la cercetători contemporani, care se referă inclusiv la formele de transfer simbolic, de tipul do ut des, din spațiul virtual. Dincolo de implicațiile teoretice ale chestiunii, darul acesta, coborît parcă din cer, mi-a adus aproape doi oameni: pe dăruitor și pe tine, Leonida Neamțu, scriitor complet necunoscut pînă în acel moment. O spun cu jenă adîncă, sînt filolog ca formație, am citit cîteva rafturi de biblioteci la viața mea, dar de tine nu auzisem pînă nu am primit prin poștă un colet cu două volume: Strania poveste a „Marelui Joc” și Legenda cavalerilor absenți. Ambele au fire narative și, totuși, sînt aproape imposibil de povestit (ceea ce nu e rău deloc, pentru că îi obligă pe cei interesați chiar să te citească). Formulele îmbrățișate de tine nu sînt ușor de descifrat, aparent totul e la vedere, în fapt, totul e ascuns în adînc. Dacă ar fi să pun o etichetă concisă pe senzația pe care am avut-o începînd să te descopăr, aș zice că m-am simțit traversată, în lungul și în latul inimii și-al minții, de un desant de îngeri puși pe năzbîtii.
Încă de la primele pagini din Strania poveste…, roman experimental și absurd, suprarealist, de neasemănat cu nimic din literatura noastră, aproape imposibil de circumscris și de integrat într-o categorie consfințită de critica sau de teoria literară, am știut cumva, dincolo de rațiune, că mă arunc într-o apă fără fund și că voi înota căutînd un mal. Nu l-am găsit și am rămas cu sentimentul că felul tău de a scrie e ca un vîrtej hipnotic, menit să te întoarcă, iar și iar, între filele volumelor. Deloc puține: 34 de romane (!) – număr impresionant… ce mă obligă să mă simt din nou rușinată. Cum e posibil ca nici măcar unul să nu-mi fi căzut în brațe pînă de curînd? Cum de n-am dat peste vreun exemplar în bibliotecile instituțiilor prin care mi-am făcut veacul sau prin locuințele prietenilor (petrecerile fiind momentul ideal pentru a mă retrage între rafturi și a cerceta cu privirea titlurile, sperînd să-l cunosc, astfel, mai bine pe stăpînul casei)? Mă uit la colegii mei de breaslă și constat că sînt mulți care nu te-au întîlnit, n-au avut șansa asta. Și mă hotărăsc să-ți scriu, ca să-ți pot pune măcar o parte dintre întrebările care mă frămîntă. Dar asta e doar o jumătate de motivație. Cealaltă e că vreau să te dăruiesc, la rîndul meu, oamenilor. Mai întîi diafan, sub forma unor recomandări (încercînd să le stîrnesc curiozitatea), apoi direct, punîndu-le în ghete de Moș Nicolae sau sub ramurile bradului de Crăciun unele dintre textele tale, reeditate în ceea ce are deja aer de colecție, la Editura Publisol.
Așadar, dragă Leonida, deși nu ne cunoaștem decît pentru că mi-am plimbat privirea peste rîndurile tale (dar ce cunoaștere mai adîncă decît cea prin mîngîiere de cuvinte poate exista?), vrei să fim doi prieteni de joacă astrală și să binevoiești să-mi răspunzi la cîteva curiozități? Îndrăznesc să-ți propun lucrul acesta, gîndindu-mă la interogația neobișnuită din debutul Straniei povești…: „Cum te rabdă inima să treci pe lîngă o biată oaie fără să-i oferi un drops?”.
Ca orice femeie îndrăgostită, căreia îi e cald și frig deodată și i se rostogolește inima ca valul mării, o să încep cu nedumeririle legate de povestea ireală de iubire dintre Dhimitrie (poetul) și Z (de la zăpadă). Ce-i cu femeia asta misterioasă care îl lovește cu automobilul albastru pe ciudatul căruia îi place să sugă ace? Are un model decupat din realitate, face parte din stirpea ielelor, ce te prind în jocul lor, te vrăjesc și te înnebunesc pentru totdeauna, e un duh sau semnul ultim al dragostei (fiind numită cu cea din urmă literă a alfabetului)? E abur, e lumină, e tot ce nu poți ține-n căușul palmei și număra cu abacul? Ne lași într-o ceață deasă cînd închei spunîndu-ne doar atît: „Z. (De la Zăpadă). Ea rămîne. Ea care ne sfîrtică din cînd în cînd sub roțile automobilului albastru și dispare. Ea, cea blîndă și crudă. Marea ta ură și dragoste”.
Și de ce o scufunzi în atîta tristețe pe cea care ar trebui să fie fericită, căci este întruchiparea celui mai iubit dintre vise? O vrăjitoare adevărată n-ar suferi, însă una dintre replicile rostite de Z mi s-a părut a fi cea mai dureroasă din roman: „Orice zăpadă are un sfîrșit, răspunse Zăpada”. Știi de ce mi-a amintit? Nebănuite sînt conexiunile din capul unei femei. Mi s-au ivit, pe sub ridul de pe frunte, cîteva versuri din poemul lui Mircea Ivănescu, „Iubire nedeslușită“: „să te îndrăgostești atunci, în cele din urmă de zăpadă, / adică să știi bine că e o iubire, în care se va sfîrși / peste cîteva săptămîni prezența ei, și aproape un an / după aceea are să trebuiască s-aștepți, de-a lungul zilelor calde, / sau prin nopțile reci, sau prin ceață, dar fără ca ea / niciodată să-ți apară înainte, sub pași, pe mîini, sau / pe față (…)”.
Hai să-ți pun și o întrebare în tonalitate masculină, accepți? Bărbații sînt ființe ale eranței prin definiție, într-un alt roman scris de tine, Știi, Lavinia, caracatițele…, protagonistul (Marian) îi spune iubitei: „Sînt un vagabond ratat! Din cauza ta… Un vagabond n-are voie să iubească atîta timp o femeie”. Un bărbat rătăcitor prin lume te-ar întreba, probabil, cam așa, pe tine, marele maestru al iubirilor imposibile, al ambiguităților, al cuvintelor ce pot fi răsucite și răstălmăcite: are sens să alergi spre capătul îndrăgostelii, cînd drumul pînă acolo e la fel de parfumat și mătăsos ca finalul mult rîvnit? Cu alte cuvinte, există o poftă bună la iubit, nu doar la mîncat?
Și m-ar interesa să-mi explici cum s-au stabilit legăturile între bărbații ăștia ciudați – Toma Bumbuc, Dhimitrie (poetul), Ștefan cel Bigot, Bucur O. – medic și Bucur O. – actor, Marele Șeik Rahman – eterici, uneori eretici în discuțiile lor intime, firești și absurzi simultan, cu gesturi și cuvinte parcă inexistente. Ce vis ți i-a țesut în minte?
Lista de întrebări e lungă, dar aștept să deschizi dosarul „Marelui Joc”, ca să pot continua. Pînă atunci, o ultimă curiozitate, pentru a mă întoarce la început și a le da astfel posibilitatea – sfîrșitului și începutului – să se unească, precum un Uroboros ce-și înghite coada. De ce-ai ales să așezi acest roman sub un motto din Knut Hamsun – „…eu aparțin pădurilor și singurătății”? Și căruia dintre personajele tale i l-ai tatuat definitiv pe sub piele?
Dragul meu scriitor pînă mai ieri necunoscut, de astăzi așezat pe unul dintre primele rafturi ale inimii mele de cititoare împătimită, dacă vei catadicsi să-mi răspunzi la aceste mirări (și, mai ales, la cele pe care nu ți le-am pus decît în gînd), îți voi spune cum se întrupează Marele Joc din scrumul focului nears. Deocamdată, îți las doar un indiciu: totul se va întîmpla în orașul pe care l-ai așternut adesea pe sub tălpi, la Cluj, într-o zi regală (10 mai 2022), într-o casă a cărților (la Biblioteca Județeană), alături de oameni care te iubesc fără rest. Da, da, poate nu-ți vine a crede, dar sînt mulți, din ce în ce mai mulți cei care te citesc și capătă dependență. Rămîi cu bine și nu uita propriul avertisment: „Nimeni n-a reușit să se privească, de la distanță, cu nepăsare”.
Cristina Bogdan este conferențiar și decan al Facultății de Litere, Universitatea din București.
