«Scriitura e doar o parte din ceea ce ni se întîmplă»

Publicat în Dilema Veche nr. 447 din 6-12 septembrie 2012
«Scriitura e doar o parte din ceea ce ni se întîmplă» jpeg

- interviu cu Alfons CERVERA -

Scriitorul spaniol Alfons Cervera este un nume cunoscut al literaturii spaniole actuale, avînd un real succes editorial prin publicarea tetralogiei El color del crepœsculo, Maquis, La noche inmovil, Aquel invierno. Tema memoriei individuale sau colective, relaţionate cu Războiul civil spaniol, e întîlnită nu doar în romanele sale, ci şi în cronicile sale sau în dezbaterile pe care le lansează în Conferinţele internaţionale la care participă, în special în Franţa. Ultimul său roman, Esas vidas (2009), surprinde un moment personal din viaţa autorului, moartea mamei, încadrat de reflecţii despre scris, de un dialog intertextual continuu. În septembrie va lansa în Spania cel mai recent roman al său, Tantas lagrimas han corrido desde entonces.

Alfons Cervera este un nume foarte cunoscut în Spania. Cu toate acestea, nici unul dintre romanele dumneavoastră nu este tradus în română. Aţi considerat vreodată posibilitatea de a vă promova romanele scrise în România?

Cînd scriem există o graniţă insurmontabilă, dar dragă, pe de altă parte, cel puţin în cazul meu, între sine şi ceea ce există în afara sa şi a scrisului său. Scriitorul este deja departe – ai spune că a dispărut – de ceea ce a scris într-o singurătate plenară. Textul se bucură acum de o autonomie absolută în vitrinele librăriilor. Lectura îşi construieşte o istorie personală fără ca nimeni şi nimic să-i poată controla independenţa. Acestea fiind spuse, niciodată nu mă interesează prea mult ce se întîmplă cu cărţile mele după ce ies de la tipar. Nu sînt – şi aşa sînt considerat în ţara mea – un scriitor de „vînzări“. Ştiu că volumele mele se vînd bine, că au cronici bune – de multe ori excelente – în mediile de comunicare şi revistele de specialitate. Însă acesta este un fapt care deja nu mă mai interesează. Eu scriu, iar ceea ce se întîmplă sau nu după este ceva ce eu nu pot controla. Şi aici intră şi discuţia despre traducerile în alte limbi. Aceasta mă copleşeşte. Public în Spania la o editură mică, de care mă simt legat nu doar din cauza unor motivaţii literare, ci mai degrabă afective. Începînd cu primul meu roman publicat în 1984, Montesinos a fost editura mea. Spun asta pentru că editura aceasta nu obişnuieşte să participe la marile Tîrguri internaţionale, unde se ţes strategiile de piaţă, printre care şi traducerile. Mie îmi este totuna, nu mă interesează foarte mult aceste tîrguri de orgolii şi afaceri. Dacă vreo ţară îşi doreşte romanele mele, să le publice. Nu e ca şi cum aş dispreţui această posibilitate, bineînţeles că nu. Sînt un autor care scrie de plăcere şi pentru ca oamenii să-l citească. Şi aceasta fără a deveni un showman al literaturii. Acolo unde se traduc romanele mele înseamnă că există un interes mai presus de legile pieţii literare. Şi dacă va veni momentul ca romanele mele să intereseze cititorii şi în România, ar fi pentru mine o satisfacţie enormă.

Despre ultimul roman publicat, Esas vidas, aţi spus că „este cartea mea cea mai dificilă, pentru că eu cunosc personajele“. În ce măsură un autor poate obiectiva o experienţă personală prin scris?

Obiectivitatea nu există în nici o scriitură. În Tantas lágrimas han corrido desde entonces, romanul pe care tocmai l-am terminat şi care va fi publicat în ultima săptămînă din septembrie în Spania, primele fraze explicative spun: „Personajele romanului sînt asta: fărîme mai mult sau mai puţin fragile ale celui care le imaginează. Paginile care urmează sînt pline de astfel de fărîme“. În ultimii ani am spus de multe ori că acum nu aş mai putea scrie Maquis, romanul care are ca subiect rezistenţa armată împotriva regimului franchist. Am scris şi am publicat romanul în 1997, a fost un real succes în Spania şi încă mai este în Franţa, şi în el totul era ficţiune, cu excepţia fondului istoric pentru a relaţiona evenimentele care reprezentau centrul romanului. Eu cunoşteam puţin, mai bine zis nimic, acea rezistenţă armată, protagoniştii săi. Au trecut 15 ani şi nici acum nu mă consider un specialist al istoriei războiului antifascist spaniol. De aceea spun că atunci cînd se cunosc mult prea îndeaproape personajele şi acţiunile pe care le săvîrşesc, posibilitatea de a „cădea în picioare“ din scriitura ta scade considerabil.

Romanele dvs. au un fond liric care le face inconfundabile. Cum se împacă lirismul cu noile tehnici romaneşti care au atît de mult succes astăzi?

Lirismul romanelor mele este una din caracteristicile care se precizează în toate locurile. Este ceva pe care îl fac intenţionat. Ştiu că este un pericol să recurgi la lirism – la poezie mai exact – cînd în fapt este o istorie care mai degrabă ar recurge la o proză dură, insuportabilă în unele cazuri. Am scris şi am publicat diferite cărţi de poezie acum cîţiva ani. Toată această poezie s-a reunit în volumul Los cuerpos del delito. Dar deja se împlinesc mai mult de douăzeci de ani de cînd nu am mai scris versuri. Mi-a rămas de atunci nucleul acesta de identitate pe care îl iubesc în poezie: ritmul, necesitatea ca scriitura şi lectura să fie acompaniate de muzică, o sonoritate care trebuie să urmeze drumul cel bun, fără a prevala excesiv în executarea ei nici suferinţa, nici vulgaritatea. Aş spune că romanele mele împlinesc această distanţă de mijloc pe care o putem întîlni în ceea ce Kafka numea a scrie ascultînd sunetul baltagului sau în ceea ce făcea Thomas Bernard, care îşi citea textele cîntînd la pian. Ambii scriitori, fiecare în adevărul lui literar şi în „ciudăţeniile“ personale, alături de insistenţa lui Faulkner de a construi o lume universală prin experienţa sa intimă, copleşitor de personală, formează acest triunghi amoros care pentru mine este literatura. Cît despre postmodernism, eu îmi urmez scrisul. Mă interesează anumite idei ale noii mişcări şi altele deloc; mai mult, pe unele le dispreţuiesc profund. Ştiu că romanele mele – aşa se spune – au de asemenea aspecte postmoderne, mai ales cînd se vorbeşte de structură, de modalitatea de aranjare a materialului narativ – însă nu împărtăşeşte ceea ce postmodernismul, în varianta sa cea mai promovată, are din spaţiul ideologic sau dintr-un cinism care în mod evident dăunează. Cînd aud sau citesc numele lui Michel Houellebecq, unul dintre noile modele ale reacţionarismului literar în Franţa, îmi vine să mă iau la bătaie cu el. Aş face asta uneori şi cu Cioran. Totuşi, între francez şi român există mari, insurmontabile diferenţe. În favoarea lui Cioran, bineînţeles.

Numele Alfons Cervera este cunoscut de asemenea datorită tematicii memoriei care apare în centrul tetralogiei sale. Cum percepe publicul, mai ales tinerii care nu au trăit războiul civil, o astfel de literatură?

Întrebarea aceasta apare mereu cînd facem trimitere la romane care se referă la Războiul Civil spaniol, mai ales la romanele care apar în ultimii ani. Eu nu am trăit Războiul de Secesiune al Statelor Unite şi cu toate acestea western-urile lui John Ford, Howard Hawks şi atîţia alţii îmi par opere puternice, ajutîndu-ne pe cei care nu am trăit acele vremuri să le descoperim în detaliu. Acelaşi lucru l-am putea spune despre orice episod istoric care reprezintă o parte din identitatea unui loc şi a locuitorilor de atunci sau de acum. Timpurile de astăzi sînt cele ale folosirii şi irosirii, ale consumului capitalist radical, ceea ce nu ne permite să respirăm un moment şi să reflectăm asupra ceea ce ni se întîmplă. Eu nu am participat la Războiul Civil din Spania, însă ştiu că a fost o oroare, o injustiţie care a trecut peste valorile politice şi morale ale Republicii şi ale apărătorilor ei, derivînd într-una dintre cele mai dure dictaturi ale istoriei contemporane, întrecute cu siguranţă doar de nazism şi stalinism. Şi ştiu toate acestea pentru că a trăi ceva înseamnă şi a-l fi studiat, a fi ascultat martorii care cu adevărat au experimentat evenimentele în cauză. Cel mai grav aspect nu ar fi că tinerii din Spania nu se interesează de trecutul imediat şi de istorisirea lui. Ci faptul că în şcoli, în universităţi şi în cultură apare acest interes tot mai scăzut sau deloc. Franchismul, şi nu atît de mult Războiul Civil, persistă în structurile cele mai profunde ale democraţiei noastre, o democraţie care s-a născut slabă în perioada de tranziţie şi s-a şubrezit tot mai mult cu trecerea timpului. Dovada acestei şubreziri este criza pe care o trăim de cîţiva ani – nu doar o criză economică, ci o adevărată criză a democraţiei. Şi cred că asta se întîmplă în toate ţările care traversează o perioadă de criză astăzi, o criză care vrea să ne vîndă doar din punct de vedere economic, din păcate însă este mult mai mult de atît.

Deşi locuiţi într-o localitate mică din Spania, Gestalgar, departe de ochii presei şi de zgomotul capitalei, sînteţi prezent la colocviile şi conferinţele organizate în universităţile franceze şi uneori în cele germane. Consideraţi că un scriitor trebuie să fie o voce publică, să adopte o poziţie faţă de evenimentele sociale şi politice ale timpului său?

Bineînţeles că ar putea să se observe o contradicţie între ceea ce afirmam înainte despre izolarea de lumea literară, în termeni de promovare, şi prezenţa mea în colocviile internaţionale, mai ales franceze, şi în cîteva locuri din Germania, mai ales la Universitatea Konstanz, unde se studiază cîteva dintre romanele mele (precizez că nu sînt tradus în germană). Pe mine mă interesează într-un fel să am rolul scriitorului care îşi acompaniază cărţile pentru a se vinde mai bine. Nu îi înţeleg – mai mult îi dispreţuiesc profund – pe acei scriitori care se afirmă prin „independenţa“ lor şi se promovează numai pe sine ca scriitori şi opera lor, şi nu se prezintă ca oameni care trăiesc unde trăiesc, şi nu pe o insulă pustie. Ce se întîmplă priveşte pe toată lumea. Scriitura este doar o parte infimă din ce se întîmplă. Pe mine mă interesează mai mult ce se întîmplă în afara scriiturii decît ce e înăuntru. Şi de aceea, cînd particip la aceste congrese, ceea ce fac este de a ieşi din romanele mele şi de a intra în discuţia despre ceea ce se întîmplă în lume, de a denunţa public atrocităţile unui sistem care cu fiecare zi este mai inuman, nociv şi mai puţin egal în şanse pentru fiecare. Un scriitor nu este un alienat. Cel puţin, eu nu sînt. Nu ştiu dacă este bine sau rău, avînd în vedere timpurile cinice pe care le trăim. Şi aici cred că este locul în care între scris şi viaţă nu mai faci diferenţa. Şi ştiau foarte bine asta Jorge Semprún, Cesare Pavese, Sylvia Plath, Alejandra Pizarnik, Primo Levi şi atîţia alţii.

În romanul Esas vidas scrieţi: „...spune Francisco Ayala că biografia unui scriitor este ceea ce a scris. Mai bine nu: tăcerile sale. Ceea ce nu s-a scris“. Ce înseamnă literatura tăcerii?

Nu vreau să spun că realitatea trebuie să fie elementul exclusiv al scriiturii, ci că există persoane care doar văd, care doar se interesează cum să fugă într-un mod cinic de această realitate. Ceea ce spuneam anterior de Houellebecq, spre exemplu. În acest caz, aceşti scriitori spun mai mult prin ce tac decît prin ce scriu. Mă interesează mai mult motivele pentru care nu spun ceea ce tac. Alt exemplu memorabil, Borges. Şi-a petrecut viaţa fugind de realitate (pentru a nu vorbi de orbirea sa deloc metaforică în momentul apropierii de dictatura Argentinei din 1976 pînă în 1983) şi e clar că a realizat o operă literară de admirat (chiar dacă pe mine mă interesează mai puţin proza sa – cea mai apreciată de critici şi de lectori – şi mult mai mult poezia sa). Din punct de vedere strict al ficţiunii, există un loc unde să ne poziţionăm şi, odată cu noi, scriitura noastră. Şi de acolo să povestim. Să scrii obscurul dinăuntrul întunecimii, moartea, această lipsă nelimitată cere doar o formă de a scrie: din tăcere, tăcerea. Sînt multe nume-cheie pentru acest tip de scris. Dar eu mă opresc mereu la Paul Celan.

În afară de lumea literară, ce părere aveţi despre cinematografia actuală? Vă plac filmele?

Filmul – cel puţin cel spaniol – traversează acum o criză care ajunge să fie de netrecut. În Spania nu a existat niciodată, cel puţin aşa cred, o adevărată industrie cinematografică. Statul a practicat tot felul de protecţionisme. Una e ca acest protecţionism să anuleze individualităţile creatoare şi alta – să ajute ca filmele să ruleze fără nici cea mai mică formă de asfixiere. Puterea cinematografică stă în mîinile Statelor Unite. Mie îmi place mult filmul francez. Şi destul de mult şi filmul spaniol de azi, în ciuda dificultăţilor precizate. M-aş opri la Le Havre de Aki Kaurismäki, Zăpezile de pe Kilimanjaro de Robert Guédiguian (cineastul care mă interesează cel mai mult astăzi), Midnight in Paris de Woody Allen. Şi pentru a recomanda şi un film spaniol, avînd în vedere criza economică a ţării, Madrid 1987, al prietenului meu, un extraordinar regizor şi romancier, David Trueba. Şi dacă vorbim de România, merită să spun că filmul românesc al ultimilor ani are o mare importanţă în Spania şi cred că şi în Europa. Dau doar două titluri extraordinare: 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile de Cristian Mungiu şi Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu. Dar mai sînt şi altele foarte interesante.

Citiţi cărţi în format electronic?

Fac parte dintr-o generaţie care îşi asumă cu greu noile tehnologii. Recunosc utilitatea tehnologiei, aplicată şi industriei editoriale, şi culturii cititorului. Cu toate acestea, nu am nici Facebook, nici Twitter, nimic asemănător. Mă incomodează spaţiile unui exibiţionism public cu care nu sînt obişnuit. Dispun doar de o pagină personală de Internet. Şi da, am un dispozitiv de citit cărţi electronice. Îl folosesc doar în călătorii. Înainte, mereu plecam încărcat de cărţi. Acum plec doar cu cîteva şi cu cele electronice.

Ce sfat aţi da unui tînăr care îşi doreşte să ajungă scriitor?

Primul sfat: să citească mult, să nu scrie un singur rînd pînă cînd nu sînt sute de cărţi în capul său. Şi al doilea: să-şi aducă aminte ce spunea Juan Carlos Onetti (unul dintre autorii mei preferaţi) cu privire la scriitori. Spunea scriitorul uruguayan că sînt două tipuri de scriitori, cei care vor să fie scriitori şi cei care scriu. Lui (şi mie) îi plăceau cei din urmă. Să nu vrei să devii scriitor. Doar să scrii. Şi dacă se poate, scrisul să fie în fiecare zi mai bun decît cel din ziua precedentă. 

a consemnat Anamaria BLĂNARU 

1025 21 Iamandi jpg
Business as usual
Poate că britanicii, spre deosebire de alte nații mai versatile, mai cameleonice, au exercițiul normalului.
VJ jpg
La aniversară. Valeriu Jereghi în spațiul filmului european
Creator a 19 filme ca regizor, 21 și ca scenarist, opt ca director de imagine și unul ca producător, a fost și actor în patru filme.
1014 23 jpg
„Probabil cel mai aşteptat album rap din ultimii zece ani” – G.P. VOLCEANOV în dialog cu PHUNK B –
Prima mea casetă de hip-hop românesc a fost Familiarizează-te de la La Familia, în 2001, septembrie, de ziua mea, la 7 ani.
p 21 WC jpg
Digital și analogic
Dincolo de sensul intrinsec al unui cuvînt sau al unei expresii, mai există unul, extrinsec, care rezultă din relația acestora cu contextul.
1013 23 Miru fotosoto jpg
„De ce iubim femeile MCs” (II) – G.P. VOLCEANOV în dialog cu MIRU
„Mi-ar plăcea măcar la Conservator, fiind de specialitate, să fie o materie legată de rap.”
image png
Trasul de șireturi
Dar nici cel din urmă nu se oprește vreodată din citit. Nu va declara niciodată că nu mai are nevoie de cărți.
1010 22 coperta jpg
image png
Hoțul de timp
Ei se fortifică în interiorul iluziei de a „avea în mînă accelerarea sau încetinirea călătoriilor la graniță, nu cea geografică, ci cea a veșniciei”
image png
Solidaritatea de aparență
Grație coincidenței onomastice, își însușise fără jenă „faptele de vitejie” ale acestui fotbalist sîrb; și-i mersese de minune pînă să fie descoperit.
image png
Iarna pe uliță
Psihic, însă... mi se pare că e invers.
image png
Privirea ca formă de gîndire în arta lui Marin Gherasim
Preocupările teoretice ale pictorului se manifestă de timpuriu.
p 21 Heinrich B”ll jpg
Dragostea tăiată la montaj. Heinrich Böll despre doliul Germaniei
Dar nu la asta se gîndea Heinrich acum: el se gîndea la speranța care luminase o clipă chipul mamei, numai o singură clipă, dar știa că o clipă înseamnă mult.
index jpeg 7 webp
Ce a căzut, de fapt, în 1989?
Ce nu știm este dacă această situație va dura. Experiența ne arată că omul nu poate trăi fără narative și că istoria la un moment dat se repetă.
pata umana jpg
Pata umană. Despre intoleranță și mizantropie
„Ignoranța nu este un vid, este un preaplin de scenarii și de certitudini.”
p 23 jpg
p 22 Dimitrie Cantemir WC jpg
Cantemir – confluenţe culturale şi aculturaţie
Cel care făcea această observaţie vorbea în bună cunoştință de cauză, sugerînd una din componentele procesului de aculturaţie.
p 22 jpg
Întotdeauna tu, niciodată eu sau despre violența invizibilă
Termenul de „violență psihologică” este intrat de puțini ani în vocabularul colectiv și conștientizat ca fenomen care se petrece și la care am fost și sîntem expuși fără a ne da seama.
987 23 Volceanov jpg
„De ce iubim femeile MCs” – G.P. VOLCEANOV în dialog cu GANI (partea I) –
Cel mai important e să fii true şi pasionat pînă la capăt.
982 22 Lepenies jpg
Muncă intelectuală
Munca intelectuală a lui Martus/Spoerhase e o carte foarte interesantă și plină de învățăminte.
p 23 jpg
În aerul firav al Globului
Ce lecție transfiguratoare despre puterea teatrului este acest spectacol! Și totuși, care Ioana? Ioana pitit/ă în fiecare din noi, care-și dorește să fie ascultat/ă, recunoscut/ă și acceptat/ă. Nimic mai simplu.
980 21 Badescu jpeg
Copel Moscu și jocul de-a realitatea
Filmele lui Moscu sînt documentare ale unei lumi ascunse, a unei alter-realități adevărate, care există, dar nu este într-un mod de la sine înțeles, adică prin însuși faptul de a fi, observată și băgată în seamă.
index jpeg 4 webp
Pe scurt, despre iluzia schimbării
Cădem de acord că aceste vremuri trecute erau frumoase atît pentru fete, cît și pentru băieți.
index jpeg 2 webp
Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire
Cînd, la rîndul nostru, iubim o anumită persoană, această iubire se poate extinde la un obiect care i-a fost drag, poate deveni o colecție de obiecte iubite de acel om sau o pasiune pentru un anumit domeniu.
Robert Harron and Gertrude Norman in The Tender Hearted Boy (1913) (cropped) jpg
Iubire "all inclusive” sau prietenie?
Ceilalți, care își investesc energia în mai multe relații, în mai multe preocupări, au de-a face cu limitele, distanța, absența și iubirea neîmpărtășită toată viața.

Parteneri

Scena  mortii lui decebal Eikipedia common jpg
Ranisstorum, ultimul refugiu al regelui Decebal. Unde se afla locul plin de secrete, considerat un oraș sfânt al dacilor
După descoperirea în 1965 a unui monument funerar care oferea informații despre sfârșitul lui Decebal, înfrânt de romani, oamenii de știință au căutat noi indicii despre locul misterios numit Ranisstorum, de numele căruia se leagă moartea regelui dac.
Costică Prisecaru, în lesă cu Emilia Bejan. Captură YouTube
comisia europeana
Bugetul UE: Cine plătește și cine câștigă cel mai mult. Cum stă România
În bugetul UE, națiunile mai bogate din vestul și nordul Europei servesc în principal drept contributori neți, în timp ce membrii Europei Centrale și de Est sunt principalii beneficiari.
Biserica Sf  Nicolae din Demre Antalya Turcia și sarcofagul Sfântului Nicolae Colaj Anadolu Getty Images
Mormântul Sfântului Nicolae, care a inspirat povestea „Moș Crăciun”, descoperit sub o biserică din Turcia
În 2022, arheologii au început săpăturile sub o biserică din sudul Turciei, bănuind că acolo ar putea fi mormântul Sfântului Nicolae. Recent, eforturile lor au scos la lumină un sarcofag de calcar, despre care se crede că a adăpostit rămășițele episcopului ce a inspirat legenda lui Moș Crăciun.
image png
„Am aflat că soția mea a avut cândva o relație cu bărbatul care este acum iubitul mamei ei” - reacția bărbatului când l-a întâlnit pe fostul iubit al soției sale
Faptul că soția sa s-a iubit în trecut cu un bărbat care în prezent este iubitul mamei ei a creat o mare frustrare pentru un bărbat în vârstă de 35 de ani. Cum a reacționat când a aflat și de ce anume se teme?
dacii jpg
Originea dacilor este diferită de ceea ce învățăm la școală. O serie de ipoteze arată că erau mai degrabă celto-daci decât geto-daci
Originea etnică a dacilor rămâne și astăzi un mister. Tot mai mulți specialiști spun că geții și dacii erau, de fapt, popoare diferite, cel mult cu un fond comun. Dacii sunt atestați mult mai târziu decât geții și, în plus, ar fi rezultatul unui conglomerat tribal și etnic .
Priveliștile spectaculoase de pe pârtiile Transalpina Voineasa Foto Domeniul Schiabil Transalpina-Voineasa
Cel mai spectaculos domeniu schiabil din țară: pârtii deschise zilnic, înainte de Poiana Brașov. Surpriza sezonului
Domeniul Schiabil Transalpina-Voineasa, din județul Vâlcea, și-a deschis oficial porțile pentru un nou sezon, atrăgând pasionații de aventură pe zăpadă din toate colțurile țării. Cu pârtii deschise încă din 30 noiembrie 2024, acest paradis al sporturilor de iarnă promite experiențe de neuitat.
shutterstock 2367557395 jpg
De ce fierbe luna lui Jupiter. Noi observații ale NASA deslușește un mister vechi de 45 de ani
Nava spațială Juno a NASA a făcut noi descoperiri despre luna de foc a planeti Jupiter, Io, cel mai activ vulcanic corp din sistemul nostru solar, rezolvând o problemă ce intrigă de multă vreme oamenii de știință, relatează CNN.
Pacienţi Covid în Spitalul Găeşti. FOTO
România, cel mai bolnav pacient al Europei. De ce am ajuns în această situație - Concluzia raportului „Health at a Glance”
În comparație cu media Uniunii Europene, în România mor de trei ori mai mulți pacienți din cauza unor boli tratabile, iar speranța de viață sănătoasă este printre cele mai reduse. Cu o medie de 57,8 ani sănătoși, ne plasăm pe locul 22 din 27 de țări UE.