Protestantismul și politica corectă

În America, în rîndul albilor protestanți, religia se amestecă tot mai mult cu politica. La dreapta, a fi protestant alb și în special dintre așa-numiții „evangelicals” a devenit o insignă a apartenenței la un fel de autentică naționalitate americană. Dar e mai interesant ce se întîmplă la stînga. Acolo, așa-numita „political correctness” (indiferent care au fost originile ei) a explodat într-un mod care, la o examinare mai atentă, se dovedește dator tot tradiției protestante americane. Nu contează faptul că mișcarea e promovată mai ales de oameni care și-au pierdut religia sau nu mai sînt practicanți. Ei provin adesea din familii sau din mediul protestant, iar mentalitatea și modul de gîndire aferente sînt adînc înrădăcinate.

Se remarcă, în acest sens, insistența cu care se pune accentul pe prescriptivul disciplinar și pe punitiv, obsesia de a descoperi și stîrpi păcatul și damnarea celui care păcătuiește, fără posibilitate de absolvire.

Dacă ai facut o remarcă pe care cineva o califică drept rasistă, sau homofobă, sau anti-transgender, sau islamofobă, ești denunțat cu oroare și ești deja considerat irecuperabil. Se manifestă un puritanism vehement al „vînării păcatului” și al „damnării” celui care a păcătuit. Desigur, „păcatul” era vînat și în lumea luptei de clasă, și exista și acolo damnarea prin excluziune. Dar acolo, gama de păcate era limitată. În noua lume, a politicilor identitare, însă, „puritanii” se întrec în a descoperi mereu noi păcate, se întrec în a inventa mereu alte minorități față de care se poate păcătui și alte moduri de a fi damnat. Ba transpare și un puritanism în chestiuni legate de sexualitate, asemănător celui victorian, dar luînd și forme noi. Lăsînd la o parte condamnarea justificată a „hărțuirii sexuale”, pedepsirea băiețelului care o sărută pe colega lui de grădiniță, sau a elevului care îi face un compliment frumoasei profesoare, sau a părinților al căror copil umblă in fundul gol în grădina din spatele casei sînt doar unele dintre chestiunile tipice acestui tip de puritanism. Iar obsesia păcatului, inclusiv a păcatului din fragedă pruncie, și a interpretării lui ca semn al damnării, ca semn că nu faci parte dintre cei „predestinați” să fie mîntuiți, sînt fără îndoială caracteristice protestantismului. De aici tendința ca, odată ce ai fost dovedit un păcătos, să fii izolat. Ești pedepsit prin excomunicare socială. Ești „cancelled”, adică ești anulat! Mai mult, păcatul nu poate fi ispășit și absolvit. Ai făcut la 20 de ani glume pe seama vreunei „minorități”, iar asta s-a aflat zece ani mai tîrziu, ești „cancelled” fără drept de apel. I-ai pus mîna pe genunchi vreunei colege de facultate și ea și-a adus aminte douăzeci de ani mai tîrziu, cînd ți-ai pus candidatura pentru vreo funcție importantă? Nu există nici grațiere, nici prescripție. Spre deosebire de catolicism și ortodoxie, unde un intermediar omenesc îți poate acorda absolvirea dacă mărturisești, te căiești și accepți un canon, la protestanți nu există un astfel de intermediar, chestiunea iertării este doar între tine și Dumnezeu. Pînă și la comuniști funcționa un presupus mecanism de absolvire, fals și manipulator desigur, dar exista: se inventase așa numita autocritică.

Originea corectitudinii politice este într-adevăr de sorginte marxistă, în sensul că ideea a fost lansată de gînditori marxiști. Dar există diferențe majore față de marxism. Gînditorii respectivi au înțeles că lupta de clasă nu mai are suficiente resurse destabilizatoare în Occident și s-au concentrat pe un alt factor generator de posibile „schimbări revoluționare”. Au ales, în locul luptei de clasă, așa-numitele bătălii culturale, bazate pe diferențele dintre valorile diferitelor culturi sau ale diferitelor grupuri identitare. În trecut, IIuminismul, revoluția americană, Revoluția Franceză și apoi chiar și marxismul au avut ca element ideologic important o axiomă, și anume că există anumite valori universale, adică valabile pentru întreaga umanitate. Desigur, puteau fi valori diferite, în funcție de ideologia adoptată, dar se postula universalitatea lor. Corectitudinea politică a declarat falsă această axiomă și, mai mult, o condamnă ca sursă de oprimare – oprimare prin negarea diversității valorilor. Pare destul de clar din punct de vedere teoretic că nu prea mai e vorba de marxism, chiar dacă metodele dure și intențiile destabilizatoare amintesc de practicile marxist-leniniste și chiar de stalinism. În același timp, par să existe destule argumente pentru a susține că forma specifică și amploarea extraordinară pe care a luat-o corectitudinea politică în America au fost favorizate nu de influența comunismului, slabă totuși în SUA, ci de fundalul psihologic dominant pe care s-a construit această țară, adică mentalitatea protestanților albi. Un exemplu elocvent este pătrunderea masivă la nivelul sistemului educațional american a așa-numitei „critical race theory” (teorie rasială critică), ce își propune să combată un presupus rasism instituțional, prin postularea vinovăției oricărui om care s-a născut alb, impunerea recunoașterii acestei vinovății de la o vîrstă fragedă în școli, organizarea în universități a umilirii și demascării studenților albi ca rasiști, orice încercare a acestora de a-și nega rasismul devenind automat o dovadă a rasismului lor subconștient. Pe scurt, tactica adoptată pentru combaterea rasismului instituțional este demonizarea și, pe cale de consecință, damnarea „omului alb”. Din nou ne-am putea întreba cum se explică răspîndirea și aplicarea unei astfel de teorii într-o societate care fusese remarcabilă prin flexibilitate și pragmatism și ostilă exceselor ideologice.

Din nou, răspunsul ar putea fi influența mentalității protestante. Societatea americană, la nivelul elitei și al instituțiilor, s-a format pe baza mentalității protestante a onestității, disciplinei, hărniciei și responsabilității individuale. Este larg acceptată legătura dintre aceste valori și succesul de pînă acum al Americii, și de aici prestigiul și autoritatea acestei mentalități. Dar mentalitatea (și, de fapt, teologia) protestantă insistă și pe noțiunile de guilt (vinovăție), sin (păcat), original sin (păcatul originar), punishment (pedeapsă) și damnation (damnare). Destabilizatorii s-au folosit exact de aceste aspecte ale unei mentalități cu mare autoritate, pentru a inculca sentimente de vinovăție absurde, pentru a impune ideea păcatului originar de a fi alb, a impune pedepse pentru păcate inventate și a face acceptate acte de damnare colectivă pentru aceste păcate. Este vorba de o falsificare și o deturnare a unor elemente ale protestantismului, familiare și influente în conștiința multor americani și, astfel, cu o mare putere de pătrundere.

Este elocvent și faptul că propovăduitorii cei mai habotnici ai corectitudinii politice sînt, de fapt, mai puțin interesați de măsuri practice care să amelioreze situația minorităților. Sînt mai preocupați să demonizeze, să descopere mereu noi păcătoși și noi surse de păcat și să se excomunice între ei, adică în rîndurile elitei albe. Într-un fel, s-ar putea spune că toată mișcarea este atît de evident promovată mai ales de o elită albă, de sorginte protestantă (chiar dacă membrii ei pot fi atei), încît oameni de stînga de modă veche, ca Noam Chomsky, n-au ezitat s-o califice din start drept o diversiune. Și n-ar fi exclus ca alți oameni de stînga, dacă sînt consecvenți, s-o declare peste cîtva timp drept încă o formă de „white supremacy”. Ar putea ajunge să predomine opinia că e vorba de încă o umilitoare și contraproductivă manifestare de „white supremacy” față de cei somați să se vadă, în primul rînd și mai presus de orice, ca minoritari și ca victime. O opinie, să recunoaștem, nu lipsită logică.

Mihai Vasilescu este jurnalist, stabilit la Londra.

Foto: wikimedia commons