O dilemă morală a fiecărei zile
A înțelege mintea umană este una dintre procupările marilor gînditori ai umanității. În Grecia, unde se află Templul lui Apollo, se găsește la intrare inscripția „Cunoaște-te pe tine însuți”, care ne arată preocuparea încă din antichitate a marilor filosofi Socrate și Platon pentru înțelegerea modului de a gîndi, a sentimentelor și comportamentelor noastre, căutarea conștiinței de sine, care ne face să ne analizăm în încercarea de a ne înțelege și cunoaște. De ce această căutare care-i atît de veche și care nici pînă azi nu are un răspuns clar despre cine sîntem? Sîntem materie, sîntem spirit, sîntem niște forme biofiziologice? Și dacă sîntem doar una dintre ele, de ce atît tumult interior? De unde plinătatea sentimentelor noastre, cum justificăm acțiunile noastre, de unde izvorăsc sentimentele de iubire și frică? Cum apare natura umană din materia fizică a creierului?
Ce știm azi, datorită cercetărilor avansate în neuroștiințe, este că creierul produce conștiința de sine și că produce miliarde de celule nervoase (neuronii) care comunică între ele extrem de precis, iar atunci cînd comunicarea este întreruptă apar tulburările de conștiință, tulburările emoționale, tulburările comportamentale.
Sîntem o societate pentru care familiaritatea este durerea emoțională. Nu avem educația să o identificăm, iar violența psihologică este atît de răspîndită în mediul nostru înconjurător încît o preluăm la rîndul nostru, deși nu este în acord cu valorile noastre și nici cu modul cum ne percepem pe noi înșine. Este un mesaj dual care creează confuzie psihologică și care ne destabilizează emoțional prin ambivalența lui. Cercetătorul Daniel Kahneman scrie despre iluzia adevărului care se instalează atunci cînd judecata noastră se bazează pe o impresie de lejeritate sau de încordare cognitivă, adică o ușurare a asocierii unor concepte cognitive care, repetate frecvent, vor construi starea de familiaritate. Cu cît o schemă mentală, un mod de a gîndi ne devine familiar prin repetiția mesajului sau comportamentului, cu atît el va lua valoarea de adevăr în universul nostru interior și implicit ne va modifica acțiunile și sentimentele și va induce o confortabilă senzație de familiaritate.
Cînd trăim prin acceptarea unor compromisuri morale ale celor din jur, ni le însușim la rîndul nostru, pentru că, din păcate, familiaritatea mediului imediat apropiat o vom găsi tolerabilă, iar capacitatea noastră cognitivă va suferi modificări în a identifica erorile de judecată ale celorlalți. Și o mai facem și pentru că supraviețuirea înseamnă adaptarea, este acest „a te descurca”, acest rău atît de necesar fără de care nu am supraviețui. Trăim pe un eu al supraviețuirii și tocmai de aceea trauma primilor ani ni se relevă în acest fel.
Un experiment celebru făcut de Joshua Greene, psiholog experimental, neurocercetător și filosof la Harvard, a adus în discuție „dilema vagonului”, prin care a studiat cum emoțiile ne afectează în luarea deciziilor morale. Una dintre dileme este „dilema macazului”, în care ni se spune că un vagonet fără frîne se apropie de o bifurcație și dacă nu intervenim să-l deviem o va lua la dreapta, unde va călca cinci oameni, iar dacă intervenim o va lua la stînga și va ucide un singur călător. Întrebarea este: ce vom face? E o dilemă morală la care mulți ar fi tentați să răspundă că este permis să salvezi viața a cinci oameni și să sacrifici viața unuia. O a doua dilemă este „dilema pasarelei”, în care ni se spune că ne aflăm pe o pasarelă de unde observăm un vagonet scăpat de sub control care se îndreaptă spre cinci călători. Pe pasarelă se mai află un bărbat masiv care stă aplecat și privește vagonetul scăpat de sub control. Dacă l-am împinge pe acesta peste pasarelă ar cădea peste vagonet și l-ar opri, ceea ce înseamnă că va salva viața celor cinci oameni care se aflau în calea vagonetului. Ați face asta? L-ați împinge pe bărbat sau i-ați lăsa pe cei cinci oameni să moară?
Dacă am lua decizii perfect raționale am alege să salvăm mai multe vieți, dar nici un om sănătos emoțional nu ar putea să ia o asemenea decizie. Am fi împietriți sau am încerca să chemăm ajutoare, dar în nici un caz nu am ucide conștient pe cineva pentru a salva pe altcineva. Cei care ar lua decizii raționale sînt structurile psihopate care nu cunosc emoțiile. Emoțiile acestora sînt un platou, o linie dreaptă la fel ca linia unei inimi care a încetat să mai bată.
Dilema morală de acest tip este personală și este cea care ne însoțește în fiecare zi. Sigur, nu de o asemenea anvergură. Dar mici dileme morale trăim în fiecare zi, de la actele de corupție pe care le facem, de tipul avem de rezolvat ceva, oferim o mică atenție sau chiar un plic generos. Se numește mită. De la plecatul de la locul de muncă cu diferite lucruri pe care ni le însușim fără acordul administrației, însemnînd banale pixuri, hîrtie sau materiale diferite, în funcție de locul de muncă. Se numește furt. De la furtul ideilor altcuiva la asumarea unor lucruri pe care nu le-am făcut noi, dar ne însușim meritele, toate acestea duc la dileme interioare și intră în contradicție cu scala de valori personale a fiecăruia. Toate acestea sapă în interiorul nostru și ne predispun la tulburări emoționale, dar și la comportamente de evitare a sinelui nostru. Ceea ce realizăm este că judecățile noastre morale sînt modelate de emoțiile noastre inconștiente. Nu ne putem vedea în această oglindă. Nu ne place ce vedem. Și atunci alegem de multe ori rolul de victimă, un rol în care ne simțim îndreptățiți să avem beneficii. Vrem să primim, dar fără să oferim. Sîntem îndreptățiți, fără a fi și obligați. Cu siguranță că auziți deseori în jur pe mulți care spun cît sînt de generoși și altruiști, dar n-au avut noroc de oameni buni în jurul lor. Sîntem ceea ce oferim, primim ceea ce dăm. Atragem ceea ce gîndim, iar acțiunile noastre ne definesc modul de a gîndi.
Mulți funcționează în acest fel din ignoranță deoarece cred că datele sînt irelevante față de cele individuale pe care le dețin, alții nu se concentrează asupra problemei din lene, iar alții din lipsa sensibilității. Pentru a ne găsi răspunsuri la dilemele zilnice este necesar în primul rînd să conștientizăm care sînt acestea, iar pentru a conștientiza este necesară introspecția, un exercițiu minim pe care ar trebui să-l facem zilnic. La nivelul societății noastre întîlnim mulți oameni care funcționează în rol de victimă, e mai simplu să plasăm responsabilitatea în exteriorul nostru decît să ne asumăm alegerile. Comportamentul de evitare este un răspuns intern al necesității conștientizării responsabilității individuale. Dar nu trebuie să fim aspri cu noi înșine pentru că nu avem deprinderea exercițiului de conștientizare, nu l-am văzut nici în mediul familial și nici în cel social. Vestea bună este că acum științele psihologie și psihoterapie vin și aduc rezultatele cercetărilor și deschid o nouă nișă, cum este procesul psihoterapeutic. Dar și acesta are limitele lui, psihoterapia este un proces de durată, nu reparăm traume profunde și neconștientizate în cîteva ședințe, este un proces costisitor financiar și emoțional și are faze de platou în care doar sîntem, sedimentăm, fără momente revelatoare copleșitoare.
Într-un alt studiu de caz celebru pe care îl propune Jean-Charles Bouchoux, psihanalist, acesta ne prezintă o familie de cetățeni exemplari care în fiecare duminică, înainte de a merge la biserică, găteau pentru oamenii săraci, erau dați ca exemplu și erau tare mîndri de familia lor și de ei. Doar că seara își puneau o cagulă pe cap și dădeau foc caselor oamenilor care aveau o culoare a pielii diferită de a lor, întorcîndu-se mulțumiți de ceea ce făcuseră și spunîndu-le copiilor lor mesajul „Iubiți-vă unii pe ceilalți, așa cum ne-a spus Domnul”. În acest caz, dilema morală ne arată cum aceștia considerau că apără societatea și pe cei la fel ca ei, iar ura și discriminarea față de cei care nu sînt ca noi, deși este un simptom patologic, este și frica de a fi abandonat de cei care sînt asemănători. Clivajul și proiecția în acest tip de dilemă sînt mecanismele de funcționare în care cineva își scindează eul și folosește un mesaj ambivalent și confuzant la nivel psihologic, care în timp duce la îmbolnăvirea propriu-zisă și la acțiuni criminale.
A nu ne gîndi la ceilalți înseamnă narcisism. A nu respecta regulile societății în care trăim înseamnă egoism. A fi doar despre noi și nevoile noastre arată un stadiu accentuat al imaturității emoționale. Toate aceste comportamente sînt răni ale abuzului de care am avut parte în copilărie. Lipsa de încredere în autoritate aduce la suprafață lipsa de încredere pe care am dezvoltat-o în relația cu părinții noștri. Aici am fost trădați prima dată, în prima și cea mai importantă relație a vieții noastre. Același tipar mental și emoțional îl aplicăm în relația cu autoritatea statului, mesajele „nu-mi spune nimeni mie ce să fac” și „eu am drepturi” vin din trauma abuzului emoțional de care am avut parte atunci cînd eram mici și ni se spunea ce să facem într-un mod violent psihologic. În copilărie, autoritatea era reprezentată de părinții și apoi de profesorii noștri, iar dacă aceștia uzau de puterea pe care o aveau în relația cu noi, un rezultat predictibil la vîrsta adultă este respingerea autorității, care azi înseamnă statul, medicii etc. Faptul că sîntem conduși de oameni care la rîndul lor provin din supraviețuire ne arată o autoritate cu liderii dezechilibrați psihic, mulți dintre ei intrînd în sfera patologică și care nu mai au nici o dilemă morală, au setarea mentală doar pe un eu de tip supraviețuitor fără a mai fi capabili să filtreze modul cum acțiunile lor au consecințe în viețile multor oameni. Din păcate, sînt cei care sacrifică, într-un calcul aritmetic simplu și înfricoșător, viețile celorlalți, vizînd doar cum să rezulte beneficii pentru ei și cei asemănători lor.
Rezistența de azi a multora vine din mesajul dublu de care am avut parte. Părinții care ne spuneau să nu mințim, iar apoi vedeam cum ei mint. De la exemple banale de genul „nu sîntem acasă” atunci cînd o rudă se anunța în vizită, iar noi observam contrariul. Contrariu care ne crea confuzie. Așa se naște dubla măsură. Una spunem, alta facem, iar în mentalul nostru asociem acest tip de mesaj „a te descurca” cu un mesaj acceptat. Chiar dacă în interiorul nostru îl percepem ca fiind nesănătos, rămîne în noi ca fiind unul confuz care se va observa în manifestările acțiunilor noastre dezechilibrate și instabile. Toate aceste comportamente interne vor duce la lipsa încrederii în noi înșine. Cum? Simplu: prin comportamente de tip instabil ne trădăm pe noi înșine.
Scanarea emoțională a societății ne arată că societatea este profund afectată, iar aceasta se vede prin faptul că funcționăm în modul de supraviețuire și prin calitatea scăzută a vieții noastre emoționale. Modelul după care încă funcționăm este acela de a avea posesiuni și de a ne descurca. Un individualism aproape patologic. Nu știm să fim, să avem echilibru, să trăim liniștea. Sîntem într-o perdantă grabă și o frică de a nu pierde o oportunitate, orice. Sîntem învățați să fim îndreptățiți, să vrem, să dorim și, deși nu-i neapărat un lucru rău, înseamnă și evoluție, devine problematic atunci cînd nu ne mai oprim din a nu rata nici o oportunitate. Ne relaxăm doar în vacanță și uneori nici atunci, pentru că nu știm cum să trăim liniștea.
Dilema morală sau scurta introspecție psihologică propusă aici mi-aș dori să ne aducă conștientizarea faptului că facem alegeri zilnice, că sîntem responsabili de acestea și că trebuie să ne alegem mijloacele și țelurile individuale, că dilema morală ne este necesară pentru a ne indica balanța cînd deviem de la scala noastră de valori pentru a putea reveni asupra corectitudinii, că sîntem parte dintr-o comunitate în care trebuie să conviețuim cu toții, prin toleranță la adresa celuilalt și prin respectarea diferențelor individuale, că avem și o datorie morală față de binele celorlalți, nu doar față de binele propriu. O dilemă de fiecare zi, prin repetiție, precum un exercițiu de întîlnire cu tine, atît de necesar sănătății noastre emoționale.
1 noiembrie 2021, Bruxelles
Cătălina Dumitrescu este psiholog.
Foto: wikimedia commons
