Nu judeca ecologistul, ci grandomania sa morală
Dezbaterile despre încălzirea globală, dezvoltare sustenabilă sau poluare par subiecte apărute recent, odată cu dezvoltarea ecologiei ca disciplină independentă. Temele acestea au fost, fără îndoială, propulsate în atenția publică de mișcările eco-activiste din anii ’70. Istoria ecologiei, cu aparatul său conceptual și științific contemporan, nu merge mai departe de cîteva decenii în timp. Cu toate acestea, preocupările eco nu sînt deloc noi. Horațiu, Platon și Plinius cel Bătrîn scriau despre importanța resurselor naturale pentru bunăstarea cetății. Într-una dintre scrisorile sale către Lucilius, Seneca pare a relata experiența de zi cu zi a unui bucureștean: doar după ce părăsește Roma și lasă în urmă aerul de nerespirat al metropolei se simte în deplinătatea puterilor sale. Desigur, nu putem susține că vreuna dintre aceste figuri ale antichității greco-latine avea o conștiință eco fără a fi suspectați de anacronism. Cazurile lor ilustrează doar articularea unei preocupări în această direcție.
Termenul ecologie apare abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, folosit de zoologul Ernst Haeckel pentru a descrie economia formelor de viață. Noul termen nu a avut un succes instantaneu, iar o parte din vină îi aparține chiar lui Haeckel, faimos pentru apetența sa pentru inventarea de cuvinte. Fundamentele ecologiei apar, însă, mult mai devreme, ca parte a ramurii de studiu pe care Eugene Warming, contemporanul lui Darwin, avea să o revoluționeze – biogeografia.
În ultimii ani, preocuparea pentru bunăstarea planetei a dat naștere unei adevărate obsesii. În cazul unei minorități, preceptele eco au fost internalizate pînă în punctul în care au dat naștere unui mod de viață orientat spre revalorificarea resurselor finite și asumarea unor discursuri de natură morală despre comportamente transgresive care nu țin cont de protejarea unor bunuri comune. Avem toate stimulentele să îmbrățișăm un mod de viață responsabil și totuși această temă reușește să ne divizeze în măsura în care o fac și subiectele politice sau religioase.
Unul dintre motivele pentru care marea dezbatere eco e atît de polarizantă este acela că discursurile morale pot deveni foarte ușor moralizatoare. Discursul despre ce și cum ar trebui să facem pentru a salva planeta nu face excepție de la regulă. În multe dintre cazuri, vorbitorul are intenții cu adevărat nobile. Alteori, atitudinea moralizatoare este rezultatul unui ego moral supradimensionat. Aici, problema ține chiar de abilitatea noastră de a discrimina între cele două situații. Iată unul dintre motivele pentru care este atît de ușor să catalogăm indivizii care sînt vocali în expunerea preocupărilor eco și bio ca fiind ipocriți sau neautentici. Discursurile acestora sînt receptate de către ceilalți ca semnalizări ale virtuții sau, altfel spus, proiecții discursive ale unei presupuse superiorități morale. În literatura de specialitate, acest fenomen este cunoscut sub numele de moral grandstanding (grandomanie morală). În 2017, un deputat USR mînca sărățelele aruncate într-un coș de gunoi din Parlament pentru a critica obiceiurile de risipă alimentară. Tot el spunea și că ,,e un viol la adresa logicii“ să cumpărăm apă îmbuteliată. Acțiunile deputatului de Cluj au eșuat în a stîrni reacții simpatetice – presa națională le-a denunțat la acea vreme ca fiind dezgustătoare.
Cînd semnalizăm propriile comportamente virtuoase nu reușim doar să îi enervăm pe cei din jur, ci și să devalorizăm credibilitatea afirmațiilor publice despre ceea ce este moral. Este cît se poate de legitim să ne preocupe viitorul planetei și să discutăm despre ce putem face pentru a îmbunătăți starea de fapt. Pînă acolo, însă, e necesar să înțelegem că modul în care vorbim despre aceste probleme contează cel puțin la fel de mult precum acțiunile noastre. Percepția comunității din care facem parte asupra acestor probleme este crucială deoarece rezolvarea problemelor de mediu depinde de abilitatea tuturor indivizilor de a coopera pentru atingerea unui țel comun.
Cele mai multe dintre problemele ecologice cu care ne confruntăm în prezent sînt descrise de către filozofi ca fiind probleme de acțiune colectivă. Aceste situații dilematice sînt definite de tensiunea care apare la convergența dintre interesele personale și cele colective. Un bun comun (cum sînt aerul nepoluat sau liniștea) poate fi obținut doar prin sacrificii individuale coordonate. Dacă toți locuitorii din București ar renunța la mașina personală în favoarea transportului în comun, calitatea aerului din oraș ar fi semnificativ mai bună și am rezolva problema poluării fonice. În ansamblu, situația tuturor membrilor unei comunități s-ar îmbunătăți. Pentru a ajunge în acest punct e nevoie ca fiecare să facă sacrificii personale. Altminteri, acțiunea individuală nu va reuși să remedieze situația.
Cînd dăm dovadă de grandomanie morală facem condițiile de cooperare mai dificile decît sînt deja. Fără să ne dăm seama măcar, devenim astfel antieroii cruciadei eco.
Anda Zahiu este membră a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată și doctorandă a Facultății de Filosofie, Universitatea din București.
Foto: wikimedia commons
