Muzici şi praf
Îmi plimb degetele şi privirea pe carcasele de plastic ale casetelor, oare ce să aleg? Le iau de sus în jos, rînduri-rînduri, trec la o altă cutie, revin, parcurg aceleaşi nume, fără opriri, două-trei ezitări fulgurante, dar tot nu mă pot decide. Oare ce-aş avea chef să ascult acum, ce-aş putea încerca azi? Asta nu, asta nu prea, asta în nici un caz, asta... Ia uite! Am şi uitat de albumul ăsta, or fi trecut ani, ce-ar fi să-l reiau?... dar nu, n-am chef, nu acum. Pe degete mi s-au adunat straturi de praf, e doar un joc, nu mai ascult de ani buni casetele astea, care zac acum în cîteva cutii de pantofi, toate cocoţate pe-un dulap, benzi rînduite fără nici o noimă, pentru care mai păstrez însă multă înţelegere şi drag. Ce frumos mi-erau stivuite pe-atunci toate preferinţele, ştiam pe de rost ce defect are fiecare casetă, ştiam că Umma Gumma, pe casetă originală, are un miros mult mai pregnant decît Animals, un Vivo neoriginal. Pe-atunci, aşa cum zice şi Nick Hornby într-un eseu, it was satisfyingly hard to hear the music I loved. Vînam noutăţile pe unde se nimerea, muzici furate de la alţii, de la radio, din baruri, cărţi sau filme. Noutăţi erau doar pentru mine, probabil – recuperam, acopeream goluri, dar asta nu ciuntea nimic din mîndria fiecărei descoperiri.
Mi s-a întîmplat să vînez cîte-o piesă ani de zile, din care-mi aminteam doar un vers imprecis, o senzaţie. Noroc, mai apoi, cu Google. Ştiam în care local trebuie să mă duc ca să ascult Lhasa, Iggy Pop ori Keith Jarrett. Perioada casetelor audio a durat vreo zece ani – m-am bucurat de ele, aranjate în fel şi chip, mîngîiate, curăţate, fetişizate, numărate, aranjate iar. Au apărut apoi CD-urile audio, am încercat să mă împrietenesc cu noul suport, dar n-am apucat să clădesc prea trainic la relaţia asta: imediat după, am trecut la MP3-uri. Şi, odată cu asta, alte eforturi de-a avea vechile muzici în noul format. Recuperări neterminate, din unele albume n-am mai adunat decît nişte best of-uri triste, pe care nu le pot asculta, ciuntite cum sunt. Dar uneori, chiar şi azi, mai reuşesc să pun la loc un Jethro Tull ori un King Crimson, doar aşa, să fie. Uitîndu-mă prin calculator, nu prea văd cum aş putea să mă bucur că am 20 GB de muzică, la care pot adăuga sau şterge oricînd, fără prea multe dileme. Mai am asemenea fişiere uitate pe alte hard-disk-uri, CD-uri rătăcite prin casă, fără carcase, fără etichete, o dezordine străină, muzici neştiute, prăfuite, trădate. Dacă cumva mi se face dor de vreun sunet uitat pe drum, ştiu că mi-e mai uşor să-l caut iar pe Internet, decît să-mi pierd vremea scormonind prin bucăţile de plastic. Cu muzica din iTunes mă descurc din mers, şi probabil n-aş fi crezut cîndva că pot ajunge la stadiul în care nu mai sunt sigură ce am (ascultat) şi ce nu. Şi nici că muzica a devenit, de multe ori, doar un fundal sonor, şi nu una dintre activităţile principale ale zilei, căreia să mă dedic sută la sută.
Dacă m-ar întreba cineva acum ce-ascult, aş ezita mult şi bine cu răspunsul, aş da-o-n bîlbe, încercînd să ies din încurcătură şi să scot rapid la suprafaţă vreun nume, ceva, departe de toate zecile şi sutele de muzici cu care defilam ţanţoş într-o vreme. Mă temeam pe atunci de toţi cei care, la întrebarea asta, veneau cu răspunsuri: „tot felul, nu mă limitez la ceva anume“, „nu ştiu, una, alta“, „nu prea ascult muzică“, îmi creştea tensiunea cînd cineva se deda inocent la alăturări de genul The Doors plus Julio Iglesias ori Celine Dion şi zîmbeam tîmp cînd mi se trîntea, cu aplomb, „muzică bună“. Ah, da, înţeleg acum, muzică bună, care e mai bună într-adevăr decît aia proastă. La vremea aceea, ştiam să răspund fără nici o ezitare (Pink Floyd), ştiam s-arăt clar şi fără dubiu de unde vin. Probabil c-o mai fi valabil şi azi, de vreme ce-am fost să văd The Wall de două ori, în 2011 la Paris şi-apoi în Bucureşti, anul trecut. Dar nu mai reuşesc să fac topuri şi clasamente, deşi ar putea fi un exerciţiu util, puţină ordine prin mulţimea de preferinţe din ograda personală, ca să nu ajung să spun, bunăoară, că-mi place Tori Amos, cînd de fapt cu Lisa Germano s-a nimerit să am treabă în perioada asta (săptămîni sau luni), Tori Amos făcea parte dintr-o altă gaşcă, mai veche, erau acolo şi Joy Division, RHCP, The Cure, alţii, în sfîrşit. Nu ştiu cînd o să-i revizitez, nu depinde doar de mine. Salturile printre nume mai vechi sau mai noi nu sunt neapărat trădări – ascultate ani la rînd, unele muzici s-au absorbit suficient, încît să nu le mai simt lipsa aproape deloc, altele s-au transformat involuntar în etichete şi semne ale unor perioade, locuri sau persoane, mici fragmente autobiografice, într-un proces imprecis, care nu ajunge niciodată la final.
Într-o primăvară, s-a nimerit să fac curat pe Red Hot Chili Peppers, şi ştiu prea bine că acolo a rămas, chiar dacă azi nu-i mai ascult, ar fi suficiente doar cîteva acorduri din „I like dirt“ ca să-mi amintesc cu cît spor îmi lustruiam podelele şi casetele de praf. Uneori, cînd mai descopăr o muzică nouă, mă întreb ce se va alege de ea în timp, poate va deveni o altă madlenă, poate va rămîne onestă, neafectată de asocierile astea care se lipesc pe nesimţite de cine ştie ce sunete. Scăldate în muzică, multe mărunţişuri primesc o a doua şansă împotriva uitării (deşi poate nu toate ar merita-o). Doar Pink Floyd a scăpat, nu s-a mai agăţat de nimic, nu riscă să-mi provoace nostalgice evocări – o relaţie simplă, fără alte bruiaje exterioare. Am (avut) muzici ascultate doar de dragul lor, şi muzici ascultate de dragul imaginii unor persoane. Asemenea deservicii majore au suferit, pentru lungi perioade, Blondie, Chris Rea, Fine Young Cannibals (s-au nimerit accidental atunci & acolo, victime nevinovate) ori The Cure, Nick Cave, Leonard Cohen (alegeri conştiente, n-aveau cum să dea greş). Vreo doi ani, simpla pomenire a numelui Nick Cave putea să-mi provoace ameţeli. L-am dat la o parte, nu vedeam cum ar mai putea avea vreo şansă, am început să mă apăr de piesele lui la radio, să uit că există, să ascund într-un fund de dulap CD-urile cu pricina. Mi-am făcut curaj după nişte ani, am început să tatonez terenul, cu urechile sondînd temător pe suprafaţa fiecărei piese: nici un pericol, muzica părea curăţată de orice sediment, iar bucuria ascultării – sinceră, din nou. Sau aşa părea.
Dar nu, ştiam prea bine, cu elegiile lui menacing nu era de glumit. Îmi mai permit doar vizite sporadice, nu ştiu dacă mai pot repara ceva aici – deşi nu se mai leagă de mult de nici un chip, e doar o stare, o emoţie prea grea. Cred că doar la Björk şi Lisa Germano am mai avut de-a face cu genul ăsta de intensităţi strivitoare. Muzica predispune la exagerări şi distorsionări, poate închide în felurite paranteze momentele unei zile sau perioade mai lungi, de ani întregi. În ultima categorie am ajuns să-i bag la grămadă pe cei de la Blur-Pulp-Suede-Portishead-etc: mărci ale adolescenţei, consumate la timpul lor. Nu-mi pot imagina cum aş putea „descoperi“ azi Suede, eventual trăind din plin adevăruri digerate demult: because we’re young, because we’re gone...
Loreley Petroiu este absolventă a Facultăţii de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
