Miza simbolică a Basarabiei
Se vorbeşte că imediat după 1812, cînd Basarabia a fost anexată de Rusia, autorităţile imperiale şi-au trimis pe teren reprezentanţii, pentru a afla religia dominantă şi limba vorbită de băştinaşii teritoriului de curînd achiziţionat. Cu alte cuvinte, o (tot) mai mare forţă militară şi politică nu ştia nimic (sau, în orice caz, prea puţin) din ce se afla în imediata sa vecinătate. Chestiunea Basarabiei, ieri şi mai ales astăzi, aduce în lumină felul în care întîmplarea (ignoranţa administraţiei ţariste faţă de acest teritoriu, precum şi faptul că anexarea lui vine ca o confirmare a victoriei împotriva Porţii Otomane din cadrul războiului de şase ani întăresc acest lucru) devine, în timp, un capital simbolic pentru puterea Rusiei în lume. În afară de sudul Basarabiei (Bugeacul) care comporta în epocă (e vorba de a doua jumătate a veacului al XIX-lea) o semnificativă relevanţă geopolitică prin controlul gurilor Dunării, restul malului stîng al Prutului n-a avut nici o semnificaţie majoră pentru Moscova. Astăzi, cînd condiţiile globalizării, perfecţionarea armamentului militar şi a sistemelor de comunicaţie diminuează şi mai mult valoarea politico-militară a contextului geografic (într-un cuvînt, geopolitica), Basarabia prezintă o tot mai redusă importanţă pentru statul rus. Această afirmaţie generală se reflectă şi mai exact în situaţia peninsulei Crimeea. Dacă războiul desfăşurat aici a fost o adevărată piatră de încercare a echilibrului puterilor, fiind probabil după Congresul de la Viena din 1815 evenimentul cel mai important al secolului al XIX-lea, astăzi flota Mării Negre care staţionează acolo se află pe ultimele locuri în bugetul militar al Federaţiei Ruse. Totuşi, cum flota e puţin probabil să fie dizolvată în viitorul imediat (fapt ce izolează deci şi mai mult Simferopolul de Kiev), la fel de puţin probabil este ca Rusia să-şi slăbească influenţa asupra Chişinăului via Transnistria, adăpostul rămăşiţelor Armatei a 14-a, staţionate în ciuda promisiunilor şi acordurilor internaţionale de după 1991. De fapt, întreaga schiţă istorică realizată mai sus poate fi redusă fără greş la o singură interogaţie: ce foloseşte un petic de pămînt la o întindere de aproape o optime din cea a globului? Primul şi cel mai la îndemînă răspuns este că nu foloseşte la nimic. Cu toate acestea, din punctul meu de vedere, paradoxal (sau nu...) este că tocmai dimensiunea aceasta gigantescă a statului rus explică importanţa acordată oricărui metru pătrat de pămînt controlat. Tocmai mărimea acestui stat a făcut ca memoria istorică să devină un element central al noţiunii complexe de putere. Să mă explic. Puterea economică a oricărui stat porneşte de la resursele naturale sau de la atitudinea oamenilor faţă de muncă. Puterea militară stă în numărul soldaţilor sau, chiar mai mult, în capacitatea tehnologică. Puterea culturală " în suprafaţa şi adîncimea intelectuală a creatorilor de idei şi de frumos. În cazul Rusiei, mult mai probabil decît în al oricărui alt stat, puterea (în sensul tare al acestui termen) stă în memoria istorică. Pierderea oricărui metru pătrat care în trecut a fost înzestrat cu o valoare anume (pentru Crimeea, cum spuneam, semnificaţia a fost militară " argumentul superiorităţii armatei imperiale, iar Basarabia a fost unul dintre simbolurile victoriei asupra inamicului) este percepută ca un atentat la puterea statului, chiar şi în cazul în care celelalte categorii ale puterii funcţionează la cote înalte. E bine sau nu să ai răbdare? Puterea politică de la Chişinău, din opoziţie şi cu atît mai mult de la guvernare, reprezintă fructul unei istorii complicate, în care preocuparea Rusiei pentru conservarea influenţei se împleteşte cu lipsa de inspiraţie a Bucureştiului, atît în perioada interbelică, cît şi după 1989. Cu toate că nu e un lucru tocmai uşor de acceptat, între paranteze trebuie spus că nici sub vremelnica administraţie românească Basarabia nu s-a bucurat de o atenţie deosebită, numită fiind "Siberia României" şi considerată, în plus, ca un loc de exil al celor deveniţi indezirabili la Bucureşti, fie că vorbim de policienii puşi pe făraş, fie că ne referim la absolvenţii slabi de facultate. Puţini erau fericiţi să ajungă acolo. Totuşi, distanţa spirituală a Chişinăului a fost întotdeauna mult mai mare faţă de Moscova decît faţă de Bucureşti. Dovadă că " aşa cum recunosc cercetătorii străini (bunăoară Wim P. van Meurs) " sub aceeaşi administraţie românească, românii basarabeni s-au bucurat de cea mai prosperă perioadă din întreaga istorie a acestei provincii. În cadrul acestei istorii complicate, amprenta cea mai puternică a fost lăsată de modul sovietic de prezervare a memoriei istorice care, în condiţii perfect inteligibile, s-a dezvoltat prin opoziţie faţă de România. Cînd Basarabia aparţinea Regatului României, în partea de Est a frontierei pe Nistru (deci pe teritoriul Ucrainei) s-a inventat o republică care a germinat ideile unei naţiuni şi limbi moldoveneşti, distincte aşadar de cea românească şi care, de asemenea, a organizat răscoala de la Tatar-Bunar, ale cărei ecouri au ajuns pînă la cancelariile occidentale, într-un sens în care puţini au citit în această răscoală caracterul diversionist şi mulţi s-au grăbit să condamne intervenţia militară (deci nu doar poliţienească) a autorităţilor române. E adevărat că fiecare parte a Europei a avut intransigenţii ei. Aşa cum Occidentul a victimizat diversioniştii, românii aproape l-au diabolizat pe Nicolae Titulescu care a izbutit o relaxare a presiunii sovietice pe graniţa Nistrului. Dacă forţele politice de la Chişinău (din sînul puterii, din opoziţia la putere şi din periferia puterii) par, aşadar, fructele unei istorii complicate, întotdeauna recentă, chiar şi cînd este cronologic foarte îndepărtată graţie preocupării Rusiei pentru păstrarea influenţei (mai ales în 1918, 1940, 1989-1991) şi umorilor variabile ale clasei politice de la Bucureşti, cine sînt tinerii care protestează? În ce categorie pot fi ei încadraţi? Răspunsul este cu atît mai necesar cu cît tinerii definesc o variabilă care din anii ’60 nu mai poate fi ocolită în reflecţia asupra politicului. Într-un mod la fel de simplu spus ca şi înainte, tinerii pe care i-am văzut în acţiune la Chişinău sînt acei oameni care se servesc de toate mijloacele de comunicare, cu precădere de cele mai puţin supuse controlului, pe de o parte, şi de cele care asigură cea mai largă audienţă, pe de altă parte. În acelaşi timp, sînt acei oameni care nu au răbdare. Aceasta este o observaţie factuală care însă nu poate fi separată de o interogaţie valorică: e bine sau nu e bine să ai răbdare? Pe de o parte, este de înţeles această grabă pe care o respiră întrega mişcare a junilor: nimeni nu le poate lua dreptul la prosperitate şi dreptul la acea democraţie pe care o văd în Occident, fie prin contact nemijlocit (în situaţia în care viza poate fi obţinută uşor), fie prin intermediul acelor mijloace de care vorbeam mai înainte. Pe de altă parte, devine mai greu de înţeles şi acceptat graba, pe măsură ce observăm cîţi au participat la vot. Oricine a putut constata numărul mare de cetăţeni moldoveni strînşi la ambasadele din străinătate pentru a vota, dar cîţi alţii dintr-un motiv sau altul au rămas acasă? Scenariul a fost deja experimentat în România, cel puţin o dată după 1989. Cei care gîndeau altfel s-au refugiat în resemnare. Dacă vorbim de Moldova, faptul că, deşi manifestaţii asemănătoare, dar mult mai serioase au existat în 2001, iar comuniştii ar fi ieşit probabil învingători, chiar şi fără a frauda (desigur, în cadrul unei majorităţi relative), impresia asupra situaţiei este cu atît mai puternică şi cu valoare concluzivă. Orfanii Europei? În fine, cîteva cuvinte ar merita adăugate despre reacţia Occidentului care înseamnă Uniunea Europeană. În mod firesc, ar fi fost de aşteptat ca acest Apus " despre care noi am învăţat că este, înainte de toate, cerebral, că judecă cu mintea mai mult decît cu emoţia " să caute ieşirea dintr-o dilemă care nu e nouă: în definirea democraţiei contează cantitatea sau calitatea? Altfel spus, este suficient buletinul de vot pentru a valida democraţia sau acesta trebuie înzestrat cu valori, precum libertatea, drepturile omului şi ale cetăţeanului? Chiar şi în condiţiile în care nu toţi cei care au protestat au mers la vot, poate nega cineva caracterul universal al drepturilor la prosperitate şi democraţie (nu doar procedurală)? Ba mai mult, ce reacţie s-ar fi cuvenit să aibă aceste cancelarii faţă de încălcarea de către autorităţile de la Chişinău a celor mai elementare drepturi, afirmate în convenţiile asumate de către statul moldovean, precum tortura? Între Moldova ca simbol al influenţei Rusiei (chiar dacă unul pricăjit) şi Moldova ca stat membru al Consiliului Europei şi al Naţiunilor Unite, statele europene au demonstrat fără tăgadă că obsesia faţă de Rusia întrece discursul asupra drepturilor prin care aceeaşi Europă s-a dezis faţă de consecinţele războiului şi ale nazismului. S-a spus despre acei tineri că sînt orfanii Europei. Sînt şi vor fi, cîtă vreme Europa va încuraja Moscova să creadă că memoria sa istorică are o geografie variabilă. Altfel spus, copiii Moldovei vor rămîne orfani, iar strigătul lor va rămîne în deşert, cît timp capitalele europene vor încuraja Moscova să creadă că Europa este o peninsulă a Rusiei asiatice. Cînd Europa va întrezări picioarele de lut ale gigantului rus (criza economică şi financiară ar putea arăta şi mai clar acest lucru), atunci va face un prim pas către propria definiţie colectivă din care, negreşit, şi românii de dincolo de Prut fac parte.
