Mîndrie şi prejudecată
"Nu uita că eşti român / Că tatăl tău a fost cioban, / Bunicul tău a fost Traian..." " ne stimulează memoria versurile unui cîntec al lui Furdui Iancu. Şi n-au uitat! N-au uitat toţi acei români care, imediat ce s-a deschis spaţiul Schengen, s-au grăbit să reîntregească marea familie cu strămoşi comuni, amintindu-le italienilor că nu sînt singuri pe lume. Bucuria părea reciprocă, la fel cum vizitele erau reciproce, aşa cum se întîmplă într-o familie respectabilă. Numai că, pentru unele rubedenii, figura tatălui cioban şi-a pus amprenta atît de puternic, încît pînă şi Freud s-ar minuna, nu atît de transferul genetic al unor instincte primare, cît de manifestările mioritice actuale ale unor pulsiuni josnice: "Mări se vorbiră / Şi se sfătuiră / Pe l-apus de soare / Ca să mi-l omoare / Pe cel italian / Că-i mai ortoman/ Şi-are oi mai multe...". Invazia ştirilor despre infracţiunile, crimele şi violurile comise de români în Italia, oricît de exagerată ar fi focusarea pe ele şi oricît ar încerca să abată atenţia de la o situaţie de criză a societăţii italiene, a zdruncinat din nou statutul meu identitar. M-am simţit, din nou, ruşinată pentru fapte comise de români şi, din nou, mîhnită pentru neputinţa de a îndrepta imaginea prea des şifonată a românilor în lume. Cu această mîhnire în suflet, am mers într-o seară la Ateneu, la un concert dirijat de un român rezident în Japonia, Camil Marinescu. Nu voi vorbi aici despre sala plină, despre aplauzele insistente sau despre momentele de stingere a muzicii într-o liniştire premergătoare liniştii, care parcă te făcea să simţi că îţi stă sufletul în loc. Mă întreb doar cîţi români ştiu că, încă de la debut, Camil Marinescu a fost remarcat de Herbert von Karajan, care a avut atîta încredere în talentul şi perseverenţa tînărului român, încît i-a permis să dirijeze o serie de concerte în locul lui. A urmat apoi o carieră dirijorală internaţională, cu turnee de succes în toată lumea, turnee în care a avut mereu grijă să includă şi piese româneşti, pentru a face cunoscută lumii latura profund sensibilă a poporului român. Într-un interviu declara că "fără să fiu învestit cu nici un fel de semn din partea puterii oficiale din România, eu mă consider român, indiferent unde sînt şi indiferent ce fac. Acolo, în România, sînt şcolit, acolo sînt
