“Literatura se inspiră din politică” – interviu cu Carlos PARKER ALMONACID, ambasadorul Republicii Chile la Bucureşti
S-a născut în 1955, în Punta Arenas, Chile. La 15 ani, Carlos Parker Almonacid şi-a început activitatea politică ca lider în asociaţii studenţeşti şi militant al unei organizaţii politice de stînga, chiar în timpul agitaţilor şi dramaticilor ani ’70. După lovitura militară care l-a răsturnat de la putere pe preşedintele Salvador Allende, la vîrsta de 17 ani, cînd era în ultima clasă de liceu, a fost luat prizonier şi trimis într-un lagăr de concentrare timp de aproape doi ani, unde a fost supus torturilor şi privaţiunilor. Eliberat, a refuzat exilul ce-i fusese oferit, şi-a continuat liceul şi apoi a obţinut licenţa în istorie la Universitatea Catolică din Valparaiso. În facultate şi-a reluat activitatea politică luptînd împotriva dictaturii militare, ca membru al unei mişcări studenţeşti care a reprezentat elementul-cheie în încetarea dictaturii şi reinstaurarea, în 1989, a democraţiei în Chile. A absolvit studiile masterale de relaţii internaţionale la Universitatea Chile şi a lucrat în numeroase universităţi, precum şi în organizaţii guvernamentale. În 1993 a fost inclus în Ministerul Afacerilor Externe din Chile, unde a deţinut funcţia de expert în politică multilaterală. În urmă cu patru ani a fost desemnat ambasador al Republicii Chile la Bucureşti. Pe timpul mandatului său în România, Carlos Parker Almonacid a fost unul dintre cei mai activi ambasadori hispanici. Pasiunea sa pentru politică l-a determinat să participe şi să organizeze conferinţe şi întîlniri cu tineri şi cadre didactice, să sprijine publicarea unor cărţi de politică latino-americane etc. Înainte de a părăsi România, Carlos Parker Almonacid a publicat, la Arad, primul său volum de povestiri pe teme politice, intitulat Scrisori de acreditare.
În ce puncte se aseamănă literatura cu politica? Se inspiră una pe cealaltă?
Se aseamănă în faptul că amîndouă au personaje, au poveşti şi, de multe ori, un final tragic. Se întîmplă ca şi politica să se mai inspire din literatură, dar de cele mai multe ori e invers: literatura se inspiră din politică. Politicienii nu pun preţ pe intelectuali. Politica nu are un interes real în ceea ce priveşte cultura. V-a inspirat România? În România mi-am dorit să ajung. Aveam de ales între mai multe ţări (Polonia, Finlanda ş.a), dar mă interesa enorm procesul de tranziţie al României. Iar acum, la finalul mandatului, după patru ani, pot spune că ritmul cu care se schimbă România este vertiginos şi direcţia este bună. Nu cred că România este pe o cale greşită. Tinerii sînt foarte activi şi este remarcabilă atitudinea femeilor. Sînt foarte puţine femei casnice în România şi cele mai multe deţin posturi importante. Lupta pentru egalitatea între sexe este ca şi cîştigată.
Pasiunea pentru politică v-a determinat să deveniţi autor. Prima carte este un volum de povestiri intitulat Scrisori de acreditare. Urmează o carieră de scriitor?
Este prima carte scrisă şi nu am vrut să fac neapărat literatură, nici nu sînt convins că am talent literar, am vrut să aştern pe hîrtie acele lucruri care simţeam că mă sufocă, care trebuiau spuse. Am observat că în ultimul timp tot mai mulţi oameni se întorc împotriva politicii, tot mai des aud critici la adresa clasei politice şi nu mă refer doar la România. Iar atunci cînd oamenii au astfel de sentimente faţă de clasa politică, ţîşnesc liderii charismatici, care mai tîrziu pot fi chiar dictatori. Cartea mea este o revendicare a politicii. Povestirile conţin foarte puţină ficţiune. Toate personajele există sau au existat. La fel şi evenimentele. Fără să-mi fi dat seama sau fără să-mi fi propus în momentele în care scriam, cartea este despre dictatura Pinochet. Un prieten mi-a atras atenţia asupra acestui fapt. Şi aşa este. Personajele sînt marcate de regimul de dictatură. În privinţa carierei, cred că la fiecare două decenii, un om ar trebui să schimbe profilul, eu am 18 în diplomaţie. Nu ştiu dacă voi ajunge scriitor, dar ştiu că voi continua să scriu. Dar nu voi sta prea departe de politică. Chile trece acum printr-o perioadă grea, dar nu e deloc la pămînt. Să nu uităm că este printre puţinele ţări neafectate de criza economică. Cutremurul de 8,8 grade din Chile este, fără îndoială, o tragedie, a ucis peste 700 de oameni şi a distrus 1,5 milioane de case. Cel din Haiti, însă, mai mic, de 7 grade, a adus moartea a peste 50.000 de persoane şi rănirea altor 250.000. Credeţi că aici este vorba de constructori sau de politică? Fără îndoială, este vorba de politică. Cînd autorizezi o construcţie fără să ţii cont de riscurile seismice, adunarea morţilor ajunge la sume mari.
Scrisori de acreditare reprezintă memorii sau o privire către istorie?
Povestirile există pentru că trebuiau spuse. S-au întîmplat multe lucruri ciudate pe cînd scriam. Unele dintre ele n-au nici o explicaţie. De exemplu, în ziua în care a murit Pinochet, mă aflam la Bucureşti şi am fost anunţat că generalul Pinochet a murit. Firesc ar fi fost să mă bucur. Pinochet m-a trimis la închisoare, el a făcut mult rău generaţiei mele, însă nu m-am putut bucura. Cînd trăieşti foarte mult într-o dictatură care te marchează, acel dictator, acel regim devin parte din tine, şi cred că este valabil şi pentru români. Generaţia mea a fost foarte fericită luptînd împotriva dictaturii lui Pinochet. Aveam un ideal comun, o luptă comună. Pe vremea aceea, nici unul dintre noi nu se opunea regimului cu gîndul că vom ajunge eroi sau vom ocupa posturi înalte, că vom fi senatori sau ambasadori. Nimeni nu visa la aceste lucruri. Iar în seara aceea, cînd am aflat că Pinochet murise, m-am dus acasă şi m-am pus să scriu povestirea „Fum negru“. Mi-am imaginat că Pinochet nu va fi îngropat, aşa cum se obişnuieşte în Chile, fiind o ţară catolică, ci că va fi incinerat, o practică destul de rară în Chile. Şi mi-am imaginat că va fi incinerat la unicul crematoriu pe care îl cunoşteam, deşi erau mai multe. La puţin timp după ce am scris povestea, am aflat că, în realitate, Pinochet a fost incinerat chiar la acel crematoriu. Într-o altă povestire am scris, pe vremea cînd Michelle Bachelet era ministrul Sănătăţii, că ea devenea ministrul Apărării, iar mai apoi preşedintele ţării. În istoria Americii Latine nu existase nici o femeie care să conducă Ministerul Apărării şi foarte puţine au ajuns preşedinţi de stat. La puţin timp după ce am scris, Michelle Bachelet a devenit ministrul Apărării, iar apoi preşedinte. Nu am nimic în comun cu profeţii şi nu pot să dau o explicaţie logică acestor fapte.
Ce face generaţia care nu mai are un dictator de doborît? Îşi creează un ideal, cum ar fi să lupte împotriva încălzirii globale sau să lupte pentru ecologie?
Nu pot să-mi imaginez viaţa trăită între serviciu-mall-casă şi, de două ori pe an, concediu. Dacă am trăi să parcurgem doar acest drum, am fi precum peştii în acvariu. Important este să ai o idee, să ai un ţel care să conteze şi după ce nu mai exişti tu, să rămînă şi după moartea ta, să fie moştenirea pe care o laşi. Şi trebuie să fie un ţel comun cu al celor care gîndesc şi simt ca tine. Ştiu că pare un truism să spui că viitorul aparţine tinerilor, însă în puţine locuri pe unde am fost am văzut atîta forţă în generaţia tînără cum am văzut în România. Şi acest lucru este unul pozitiv, dacă tinerii converg către un ţel. Pot să-şi creeze idealuri sau pot lupta pentru cele deja trasate. Important este să o facă împreună şi să creadă în ele.
a consemnat Adriana NICA
