Ken Loach. Iluzia working class hero
Ken Loach (85 de ani), cineast britanic cu peste 50 de filme artistice realizate (printre care și documentare, seriale sau filme de televiziune), este unul dintre pilonii cinema-ului britanic care nu s-a apropiat, nici măcar tangențial, de vreo chemare hollywoodiană. Statement-ul cineastului este unul profund social, configurîndu-și întreaga carieră filmografică în jurul unor viniete realiste, ce portretizează sărăcia și munca, oamenii obișnuiți și problemele vieții cotidiene – un regizor puternic și vizibil format de către viziunea lui Vittorio De Sica (cineast aparținînd neorealismului italian). În sine un personaj politic controversat, Loach expune întregul sistem social britanic ca pe o situație de tip catch 22, în care umilința și frustrarea la care sînt supuși cetățenii îi fac pe aceștia să renunțe la orice formă posibilă de a-și cere drepturile, de a se lupta pentru ceea ce, în mod democratic, le aparține.
Munca fiind laitmotivul tematic al cineastului, aș marca o comparație, sau mai degrabă o punere în oglindă a două forme complet diferite de abordare a viziunii despre muncă. Bineînțeles, forme ce comportă contexte complet diferite: unul e sindromul glorificării muncii pentru o proprie validare a sinelui și, ulterior, o sacralizare a eforturilor depuse (eforturi ale muncii ce nu sînt bazate, în fond, pe o necesitate intrinsecă), și altul e cazul unor oameni obișnuiți, pe care Loach îi construiește reflectînd o întreagă pătură a societății periferice, voit nevăzute, pentru care nevoia muncii excesive există din motive cît se poate de firești și de lipsite de orice formă de dorință deasupra celei cotidiene, de zi cu zi, de decența unui trai. Această tot mai des întîlnită paradigmă a propagării muncii excesive, cu mențiunea evidentă că vorbim despre un context privilegiat, al unor persoane care-și anulează intrinsec orice formă de dorință personală (din seria dorințelor personale ce nu coincid și cu cele profesionale), promovînd doar acest tip de viziune și implementînd, în cadrul grupurilor sociale, același mod de a vedea lucrurile, (paradigmă ce) propune în fond o formă de discriminare, în care orice altă modalitate de prioritizare devine exponenta unei lipse de ambiție, de evoluție sau chiar o formă în sine de impostură. În completă antiteză, cineastul vorbește tocmai despre niște oameni a căror obsesie pentru muncă culminează abia în momentul în care nu există o altă formă de salvare, neavînd nici o legătură cu vreun soi de dorință personală, ci cu un autosacrificiu constant.
I, Daniel Blake (2016, film cîștigător al Premiului Bafta și al Palme d’Or) tratează condiția unui tîmplar în vîrstă de 59 de ani, care supraviețuiește în urma unui atac de cord și își reconstruiește întreaga traiectorie a vieții, luptîndu-se cu sistemul social birocratic pentru a-și putea relua poziția în forța de muncă. Practic, protagonistul, un soi de Lăzărescu al peisajului românesc cinematografic, merge din birou în birou pentru a cere un loc de muncă, îngropîndu-se tot mai adînc în hîrtii și probleme. Loach reușește prin acest film, în care conturează două personaje centrale, primul, Daniel Blake (Dave Johns) și cel de-al doilea, sistemul, să expună atît cît se poate de obiectiv (deși vizibil direcționat către o formă de critică la adresa sistemului) exact o situație kafkiană, a absurdului prin excelență, ce pornește de la recăpătarea unei vieți normale a protagonistului (supraviețuirea și învingerea bolii) și ajunge la continua degradare a sa, din cauze exterioare și necontrolate. Un personaj secundar, esențial pentru poveste, este Katie (Hayley Squires), cea care-i va deveni prietenă și confidentă protagonistului și alături de care va parcurge etapele procesului la care sînt supuși toți cetățenii, cei mai puțin văzuți ai sistemului disfuncțional din care fac parte. Cu umor, empatie, dar și o disperare și o tristețe profunde, Loach trasează călătoria bitter, și mai puțin sweet, a lui Daniel Blake pînă spre acel sfîrșit.
Sorry We Missed You (2019, cîștigător al Premiului Bafta pentru scenariu) spune povestea unui familii, iar titlul reflectă întocmai acea absență profundă a părinților din viețile copiilor, una necesară și ultramotivată de necesitățile zilnice – ipoteci, datorii, facturi, chirii, hrană, educație ș.a.m.d. Exploatarea prin muncă cu promisiunea unei iluzii, cea a unui tip de freelancing în varianta modernă a termenilor, va fi pretextul pentru care tatăl familiei, Ricky (Kris Hitchen), se va dedica muncii excesive pînă în ultimul moment. Mama, Abby (Debbie Honeywood), asistentă medicală la domiciliu, va sacrifica și ea aproape tot timpul pentru pacienții săi dintr-o empatie profundă, încercînd compensarea absenței familiale prin momente reale, palpabile, petrecute alături de copii, atunci cînd încă mai există timp. Loach, practic, explorează modul în care această familie (universală, de altfel) va intra într-un cerc vicios în care pare că nu există nici o salvare, ci mai degrabă o continuă degradare fizică și morală, un autosacrificiu distructiv necesar, fără nici un rezultat. Momentul în care protagonistul Ricky decide să se afilieze unei companii de livrări, cu promisiunea clară a șefului că nu există, în acest mediu, noțiunea de șef sau de angajat, este practic confesiunea directă a cineastului despre modul în care, inevitabil, totul este, de fapt, o mare iluzie.
Loach construiește cîteva secvențe extrem de puternice – momentul în care fiul cel mare vinde cea mai scumpă geacă a sa (și unica) pentru a-și împlini o pasiune personală (cumpărarea unor spray-uri pentru graffiti-uri), pasiune care, din lipsa banilor, devine infracțiune în momentul în care fiul va fura din magazine. În contrabalans, cineastul conturează și niște secvențe pline de empatie, un exemplu fiind momentul în care fetița ascunde cheile mașinii tatălui, tocmai pentru a-l ține acasă – acel sorry we missed you. Loach oglindește o întreagă societate, aparent nevăzută, printr-un portret de familie și prin viața ei de zi cu zi, în care sacrificiul reprezintă un act de normalitate, iar munca se transformă, din aceeași necesitate motivată, într-o obsesie autodistructivă.
Ken Loach devine un cineast emblematic în ceea ce privește tratarea de aproape a problemelor sociale și a sistemului social-politic britanic, fără a fi intervenționist printr-o critică direct demonstrativă la adresa sistemului, ci mai degrabă printr-o expunere cît se poate de obiectivă (atît cît poate permite convenția filmică) a unor povești deloc izolate ale persoanelor ce nu se încadrează, pare-se, nicăieri.
Stilistic, filmele sale par desprinse clar dintr-un stil tipic britanic de film de televiziune parcă rămas în perioada anilor 2000, dar care evocă vizual exact o luptă contra sărăciei și pentru obținerea unui puțin absolut vital. Aici aș invoca un alt cineast, mai puțin comercial, Sean Baker, care operează prin același tip de convenție estetică ce motivează povestea – anume Tangerine (2015), un exemplu foarte bun pentru modul în care cineastul, prin intermediul unui iPhone, expune niște episoade din viețile unor oameni care-și petrec majoritatea timpului pe străzile Los Angeles-ului. La Ken Loach, convenția estetică este una cît se poate de realistă, de socialistă chiar, inclusiv prin montaj, prin muzica extradiegetică, prin imaginea în sine, în esență, passé sau oldschool (cum am putea-o numi la prima vedere astăzi), specifică gărzii vechi din care face parte cineastul. I, Daniel Blake și Sorry We Missed You sînt două dintre cele cîteva filme relevante din filmografia lui Loach, în care aceste aspecte par să conteze cel mai puțin.
Cineastul britanic, cu o carieră onorabilă și consecventă, reușește în continuare să surprindă și să evoce niște pasaje ce descriu atît de palpabil o realitate, de altfel evidentă; dacă în I, Daniel Blake, personajul central este înzestrat și cu umor și autoironie, în cazul poveștii din Sorry We Missed You, cineastul operează mult mai delicat și mai empatic – atît prin intervențiile pacienților lui Abby (persoane fără lipsuri materiale, însă fără nici o posibilitate de a explora viața, fiind imobilizate la pat sau cu fel și fel de probleme), cît și prin prezența celor doi copii cu dorința lor unică – aceea de a-și petrece timp cu părinții.
La 85 de ani, Ken Loach pregătește un nou film, scris de același scenarist Paul Laverty, The Old Oak, care va spune povestea unui ultim pub existent dintr-un sat din nord-estul Angliei, un sat care va rămîne pustiu în urma minelor ce se închid și a oamenilor care părăsesc acel loc, în care se vor reloca refugiații sirieni – o poveste relevantă (mai ales astăzi), ce merită urmărită îndeaproape și care abordează, încă o dată, tematica muncii și a acelor ordinary people, cum îi numește cineastul.
Ilinca Straton este cineastă.
