„Jazzul nu este un gen concret, este o unealtă“ – interviu cu pianistul Helge LIEN

Discipol al lui Misha Alperin la Academia Regală de Muzică din Oslo, norvegianul Helge Lien este unul dintre maeştrii jazzului contemporan. Helge Lien Trio (Helge Lien – pian, Frode Berg – contrabas şi Per Oddvar Johansen – baterie) au concertat sîmbăta trecută la Sala „Elvira Popescu“ a Institutului Francez din Bucureşti. 

Veniţi în România din nou, după concertul desfăşurat în urmă cu cinci ani la Gărâna. A fost într-adevăr o experienţă puternică atunci, şi vreau să vă întreb ce vă amintiţi dumneavoastră din acea noapte?  

Sînt încîntat de această propunere de a reveni în România. Cît priveşte acel concert – n-o să-l uit niciodată. De fapt, abia aşteptam să cîntăm, erau atît de mulţi oameni acolo, vremea era bună, apoi, dintr-odată, a început să plouă. Percuţionistul era cu totul şi cu totul speriat că va fi lovit de fulgere, pentru că stătea în mijlocul instrumentelor sale, care formau un turn imens de oţel. A fost fantastic că publicul a rămas, a continuat să ne cheme, chiar dacă nu mai aveam nici curent electric, noaptea era tîrzie, iar în jur totul era nămol. Aşa că am cîntat, aproape acustic, pentru cei care au stat să ne asculte şi – deşi nu a fost aşa cum ne-am fi dorit noi – totul s-a transformat într-o experienţă de neuitat. 

Cum s-a întîmplat să vă apropiaţi de această expresie – şi emoţională, şi sonoră – care, cu timpul, a devenit muzica dvs. specifică? Secţiuni compuse, altele improvizate, nu e mainstream, nu e neapărat underground, pare că imaginaţia dvs. şi-a găsit un culoar al său şi numai al său. Cum aţi putea defini această alegere? 

Cred că are de-a face cu faptul că am avut oportunitatea şi am fost încurajat de a-mi face propria muzică. E o tradiţie aici în Norvegia de a face muzica ta, de a construi un drum propriu, nimeni nu se aşteaptă să cînţi standarde în stilul american. M-am lăsat influenţat de muzica norvegiană şi de tot ceea ce am mai auzit şi mi-a plăcut. Nu simt nici o presiune de a cînta jazzul acesta clasic. Am avut şi un profesor extraordinar la Conservator, un rus, Misha Alperin, care m-a încurajat să-mi urmez intuiţia. 

Deci nu v-aţi văzut în rolul de interpret al jazzului standard niciodată?

Nu, în nici un caz, nu ca menire. Pot să fac şi asta, mi se întîmplă din cînd în cînd, dar cred că ia un timp foarte lung să dezvolţi cu adevărat ceva, să dezvolţi propria expresie. Trebuie să practici îndelung. Şi-atunci, mi-am ales această cale, a muzicii mele, a grupurilor pe care le generez, şi această experienţă mă defineşte cel mai bine pe mine. Ştii, nu poţi să cînţi timp de zece ani standarde americane şi după aceea imediat să te apuci de „ceva personal“, pentru că n-o să-ţi iasă. O să ai nevoie de mult mai mult timp pentru a-ţi găsi drumul, pentru a căuta în interiorul tău, iar cînd spun mult timp, mă refer la 10-15 ani, dacă nu mai bine. Aşa că mi-am zis: „N-am atîta timp la dispoziţie."

În România, lucrurile stau exact invers. Nu eşti neapărat încurajat să compui şi să cauţi muzica ta proprie. Şcoala şi societatea te îndeamnă, mai degrabă, să fii un interpret. Iar în jazz – mai ales. Aşa că mi se pare important să discutăm despre această alegere artistică. 

Cred că jazzul nu este un gen concret, un stil definibil. Cred că poţi să priveşti jazzul ca pe o unealtă ce te ajută să produci muzică. Poţi pune tot ce ştii acolo şi apoi să exprimi în felul în care ideile şi inspiraţia vor, te lasă, îţi indică. Mie îmi place foarte mult muzica populară norvegiană, folclorul ţării în care m-am născut. Şi cred că, de fapt, în muzica aceasta se găseşte cheia pentru cei care vor să compună. Uite, România are un folclor fantastic! De ce să nu utilizezi acest folclor ca sursă de inspiraţie? De cele mai multe ori, această relaţie devine foarte personală, te face să simţi ceva foarte puternic, iar lucrul acesta va ajunge şi la publicul tău. 

„Muzică mai clară, mai pură“ 

Spuneaţi că sînteţi influenţat de „sunetul norvegian“. Cum definiţi acest „sunet“? 

Cred că fac parte deja din a treia generaţie de muzicieni norvegieni de jazz. Am crescut cu Jan Garbarek, Nils Petter Molvaer. Molvaer a fost unul dintre primii care au început această tradiţie, definită acum ca specific norvegiană.  

Uneori, cînd ascult muzica dvs., am senzaţia că seamănă cu acele peisaje uscate din grădinile zen japoneze – doar pietriş, stînci şi puţină, foarte puţină vegetaţie, un spaţiu al meditaţiei şi al calmului, al distanţelor vizibile între evenimente. 

Mă las inspirat şi de această estetică japoneză, îmi pare foarte pură şi drăgălaşă. Cred, de asemenea, că în momentul în care compui ceva şi este deopotrivă inspirat de folclor şi poartă şi amprenta ta personală, acea muzică poate atinge pe oricine, fără să mai fie nevoie să defineşti felul în care o face. Dacă iei cunoştinţă cu folclorul mai multor etnii, vei observa cu uşurinţă similitudinile. Şi-atunci este posibil ca, ascultînd ceva inspirat de o anume zonă culturală, să-ţi pară în acelaşi timp asemănător cu altceva, pentru că răsună acele vibraţii şi structuri comune.  

De la  What Are You Doing The Rest Of Your Life  (2001) – primul album al trioului Helge Lien, la  Badgers and Other Beings  din 2014, pentru cei care ascultă cu atenţie, progresia muzicală se simte la nivelul nuanţelor, al tempilor, al construcţiei tematice.  

Nu mă gîndeam atunci, în 2001, la nimic din cele care au urmat. Nu ştiam cum se va dezvolta trioul. Am devenit mult mai încrezător în propriile compoziţii, pentru că în trecut cîntam doar pe jumătate lucrări ale mele, restul erau preluări. Aşa că această călătorie a însemnat să mă dedic mult mai mult dezvoltării propriei gîndiri compoziţionale. Cred că devine mult mai clar cine sînt, ce simt, cum pot să exprim; pe de altă parte, mă simt mult mai deschis şi mult mai liber în felul meu de a cînta. Mi-am dorit să fac muzica mea din ce în ce mai clară, mai pură.

Mergeţi, de asemenea, în zona de improvizaţie liberă, atonală, de avangardă, să-i spunem. De ce adoptaţi şi această estetică? Este ceva de care aveţi nevoie pentru a pune în mişcare mecanismele pentru trio, de exemplu? 

Cred că în mine se manifestă multe lucruri şi interesul meu pentru muzică este foarte larg. Îmi place şi această expresie atonală, specifică improvizaţiei free şi cred că atunci cînd te dezvolţi ca muzician, dezvolţi totodată capacitatea de a lua decizii. Hotărăşti lucrurile pe care le cînţi şi care funcţionează doar în acel context, care îi aparţin. Este foarte stimulant pentru mine să văd că pot funcţiona, muzical vorbind, în ambele cîmpuri expresive şi, cîteodată, încerc şi să combin tehnicile, manierele de a cînta. 

Este improvizaţia mult mai vizuală, mai deschisă emoţiilor? Ce simţiţi atunci cînd mergeţi în zona aceasta? 

E mult mai abstractă. Cu trioul întotdeauna e vorba de a compune ceva, pentru a controla sunetul întregului ansamblu. Dar, în zona de improvizaţie, e vorba exclusiv de instinct, de impuls. Compun instantaneu şi se întîmplă ceva ce n-am mai auzit înainte. Uneori, ne propunem cîteva elemente în jurul cărora brodăm, dar alteori totul este liber. 

Talking To A Tree

A apărut datorită unei experienţe foarte puternice. Am crescut în mijlocul pădurii, nu aveam vecini, doar copaci în jurul meu, acolo îmi petreceam tot timpul. Şi-mi amintesc că, odată, m-am trezit stînd pur şi simplu în faţa unui copac, pe lîngă care treceam în fiecare zi. Dar atunci, au trecut probabil cîteva ore în care nu m-am putut mişca şi am avut senzaţia unei comunicări profunde. A fost halucinant şi, totodată, motivul concret al numelui acestui album. Dar, în mod normal, nu mi se întîmplă să merg pe străzi vorbind cu pomii.  

Dialog realizat pentru Radio România Cultural de Maria Balabaş.

Foto: C.F. Wesenberg