"Iubim muzica românească" - interviu cu violonistul Tibor KOVACS
Pe 5 iulie 2013, celebra casă de discuri Deutsche Grammophon lansează cel mai nou disc al ansamblului The Philharmonics, alcătuit din şapte muzicieni – patru dintre ei sînt membri ai Orchestrei Filarmonicii din Viena şi unul, al Orchestrei Filarmonicii din Berlin. Printre cele 14 piese de pe CD se regăsesc şi două româneşti: Hora mărţişorului de Grigoraş Dinicu şi Rapsodia română op. 11 nr. 1 de George Enescu: o alegere repertorială care mi-a atras atenţia şi m-a făcut să-i solicit lui Tibor Kovácˇs, liderul ansamblului, un interviu. The Philharmonics a obţinut un disc de aur pentru vînzările record ale precedentului său album, Fascination; cred că şi discul Oblivion se va bucura de acelaşi succes. Îl puteţi asculta la Radio România Muzical luni, 8 iulie, de la ora 20, în cadrul emisiunii Music box. Sau puteţi reasculta oricînd această emisiune pe site-ul campaniei „Votează discul de muzică clasică al anului 2013“ de pe pagina www.romania-muzical.ro, unde, de altfel, puteţi da note şi comenta noul disc al ansamblului The Philharmonics. Albumul va fi disponibil şi în România, în magazinele de specialitate sau pe site-ul www.getmusic.ro.
De ce muzică românească pe noul CD al ansamblului The Philharmonics?
Pentru că iubim muzica românească şi pentru că are un specific aparte. De exemplu, Rapsodia română nr. 1 de George Enescu este o lucrare fascinantă. Am ascultat-o în interpretarea lui Sergiu Celibidache şi astfel am descoperit, în înregistrarea postată pe YouTube, în care el conduce Orchestra Filarmonicii „George Enescu“, una dintre cele mai bune interpretări care există. Am vrut să recreăm aceeaşi stare şi în interpretarea micului nostru ansamblu, să împletim stilul de interpretare al muzicii populare cu cel al muzicii clasice şi să abordăm în mod potrivit muzica populară românească, pe care o iubim. De aceea, chiar în mijlocul Rapsodiei române, am pus şi un moment de improvizaţie – Ciocîrlia, tocmai pentru că este o piesă populară specială. În ceea ce priveşte Hora mărţişorului de Grigoraş Dinicu, ea a fost interpretată de violonişti faimoşi; eu însumi am interpretat-o, a fost una dintre primele piese pe care le-am cîntat cînd eram copil. Am iubit-o foarte mult atunci şi, iată, peste ani, mi-am spus că trebuie să o cîntăm din nou. Chiar şi televiziunea austriacă a considerat că trebuie să ne facă un spot video folosind această lucrare. Pe Internet puteţi găsi minunate interpretări ale acestei hore de Grigoraş Dinicu. În ceea ce-l priveşte pe Enescu, el este un compozitor fascinant, a fost şi profesorul lui Yehudi Menuhin. Ştim multe despre el, a fost un artist universal, cînta la fel de bine la vioară şi la pian. I-am cîntat cîteva dintre lucrările simfonice şi opera Oedip – fantastică, aceasta din urmă. Muzica românească, deci, ne-a fascinat; de aceea am hotărît să o includem pe discul nostru.
Care este specificul muzicii populare româneşti? Ce o individualizează?
Pentru un muzician care cîntă mai ales muzică clasică, ceea ce ne-a atras atenţia, în primul rînd, a fost ritmul – foarte divers, uneori aproape imposibil de notat. De exemplu, în prima lucrare de pe disc, un potpuriu de teme provenind din ţările care alcătuiau cîndva Imperiul Austro-Ungar, este, de asemenea, o temă românească de horă, pe care ne-a fost foarte greu să o punem pe hîrtie. Acolo, am ascultat şi mai curînd am încercat să imităm originalul. Şi apoi, mai este haina armonică pe care o poate îmbrăca muzica populară românească, foarte diferită şi care nu seamănă cu nimic altceva. De asemenea, multe alte lucrări muzicale străine au fost inspirate de muzica populară românească; de exemplu, muzica klezmer, care are multe elemente româneşti, şi mă gîndesc şi la tehnica specială a lăutarilor ţigani, la Ion Miu şi Iordache. Avem şi ţambalul, care a dat atîţia interpreţi de valoare. De la toţi aceştia, interpreţii de muzică clasică pot învăţa mult.
Unde v-aţi petrecut copilăria, atunci cînd cîntaţi Grigoraş Dinicu?
Am crescut în Slovacia, fosta Cehoslovacie, într-o familie de unguri. Era, deci, o tradiţie să ascultăm muzică maghiară şi atunci am ascultat şi muzică românească. Pe ambele le-am regăsit în muzica lui Bartók sau a altor compozitori care au cules muzică populară maghiară şi românească. Cînd eram student, am cîntat duetele pentru vioară de Béla Bartók, în care se regăsesc multe şi minunate teme populare româneşti. În copilărie, aveam prieteni care iubeau şi altceva decît muzica clasică – adică muzică populară, de exemplu, klezmer, muzică ţigănească, tango, dar mai ales jazz. Părinţii mei sînt, de altfel, interpreţi de jazz. Aşa că am avut mereu acces la un spectru mai larg al muzicii şi am încercat să mă las inspirat de cît mai multe direcţii, iar asta ne-a şi dat ceva înapoi. De exemplu, cînd am cîntat la balul Filarmonicii din Viena, marea soprană Angela Gheorghiu era acolo şi ne-a plăcut foarte mult pe noi, cei de la The Philharmonics. Ne-am gîndit, atunci, să facem ceva împreună. Ea a cîntat cu noi, ceea ce a fost, desigur, o mare onoare, ei i-a făcut plăcere că am inclus muzica românească printre celelalte piese din repertoriul nostru şi i-a plăcut modul în care o interpretam. Cred că publicul român va aprecia modul în care încercăm să păstrăm savoarea iniţială a muzicii populare, combinată cu mijloacele specifice muzicii clasice: sonoritatea, frazarea – care, de fapt, sînt emblema Orchestrei Filarmonicii din Viena. Deci, sper că publicului român o să-i placă discul nostru şi sper, de asemenea, să venim să cîntăm în România.
Cîntaţi foarte bine muzica românească de pe acest CD. Am crezut că aţi avut pe cineva român, care v-a sfătuit cum să o interpretaţi...
De fapt, nu. De exemplu, dacă asculţi Concertul pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski, interpretat de Oistrah, Concertul de Brahms cu violonistul Henryk Szeryng sau oricare altă înregistrare de referinţă, este imposibil să nu reţii ceva din specificul acestor modele şi să nu ajungi să imiţi ceva. Cred că, pur şi simplu ascultînd, am încercat să redăm întocmai, aşa cum se întîmplă şi la jazz. Eu nu sînt violonist de jazz, doar iubesc jazzul, dar al doilea violonist este cu adevărat unul de jazz, aşa cum este şi pianistul – care însă, pe de altă parte, a cîştigat premii la Concursul Liszt şi a cîntat la Carnegie Hall. În general, combinaţia aceasta între obişnuit şi neobişnuit, în repertoriile noastre, mi se pare foarte interesantă. Desigur că-i iubim pe Mozart, Şostakovici şi Mahler, Brahms şi Puccini, pentru că ei reprezintă, practic, viaţa noastră. Ne place să cîntăm şi într-un ansamblu mare, cum este Filarmonica din Viena, dar iubim şi aventura din cadrul ansamblului nostru – The Philharmonics. Cred că în momentul în care asculţi o muzică pe care o apreciezi, încerci, automat, ca interpret, să ajungi la esenţa ei. De exemplu, am cîntat şi cu Bobby McFerrin. Avea un concert la Viena, în cadrul festivalului de jazz, auzise de ansamblul nostru şi ne-a invitat să cîntăm împreună. Dar nu am avut deloc timp de repetiţii. Vorbisem doar care sînt piesele pe care să le abordăm şi în ce tonalităţi sînt ele. Iar pe scenă, totul a ieşit minunat, publicul ne-a ovaţionat. Am cîntat şi la Dresda, şi la Mariinsky şi avem concerte cu abonament la Konzerthaus din Viena. La început, oamenilor nu le prea venea să exprime faptul că le plăcea foarte mult ceea ce auzeau, dar apoi şi-au dat drumul şi au început să aplaude ca şi cum ar fi fost la un concert rock. Cred că la orice concert încercăm să ne relaxăm complet şi să combinăm inspiraţia personală cu muzica interpretată, ceea ce se află în contrast cu viaţa noastră obişnuită, de muzicieni clasici – iar asta ne place mult.
Pe acest CD e, însă, muzică clasică, poate alt tip de muzică clasică.
Cred că astfel de CD-uri fac un serviciu muzicii clasice în sine.
Au existat lucruri care ne-au inspirat, aşa cum a fost proiectul cu cei trei tenori – Pavarotti, Domingo, Carreras: şi ei au fost nişte aventurieri care nu au cîntat doar muzică clasică, ci şi alt tip de muzică, dar aranjată într-un minunat stil clasic. Nu am vrut să cîntăm crossover: adică un artist pop care cîntă Puccini nu este ceva ce apreciem foarte mult. Cred însă că opusul merge foarte bine. Şi mai trebuie spus că toţi muzicienii din The Philharmonics vor să se simtă bine cînd cîntă. Pe acest disc apar şi doi cîntăreţi, soprana Patricia Petibon şi tenorul Piotr Beczala, care interpretează lucrări cunoscute de milioane de oameni. Sînt sigur că acest disc îi va face pe cei care îl ascultă să ia, apoi, şi un CD cu Mozart, Beethoven sau Brahms, tocmai pentru că au aflat cît de minunată poate să fie muzica clasică. Unul dintre scopurile noastre este să apropiem oamenii de muzica clasică, şi putem face asta prin apropierea dintre muzica clasică şi alte genuri minunate.
Veţi avea un turneu pentru promovarea acestui CD. Unde veţi cînta?
La începutul lunii octombrie vom cînta în Coreea, apoi mergem la Tokyo, la minunata Suntory Hall; după aceea, avem multe concerte în Germania: München, Berlin şi Dresda. La Dresda îl vom avea invitat special pe Thomas Hampson. Cînd a fost la Viena ultima dată, Thomas Hampson a apărut în Traviata – noi aveam un concert, în acelaşi timp, la Konzerthaus. După ce a terminat de cîntat în Traviata, pur şi simplu a venit şi a cîntat alături de noi un bis, o piesă de Cole Porter. Vom avea concerte şi în Brazilia, Chile. În Europa, Riccardo Muti ne-a solicitat din nou la Festivalul de la Ravenna.
Sînt foarte curioasă: cum vă privesc colegii din Filarmonica din Viena, pe voi, cei din The Philharmonics?
Ştiu despre acei colegi care ne plac, pentru că-i văd la concertele noastre, cîteodată chiar îşi aranjează programul între ei, cumpără bilete şi vin la concertele noastre. Sînt sigur că sînt şi colegi care nu sînt de acord cu ceea ce facem noi: dar nu am auzit nimic concret vreodată şi e în firea lucrurilor să fii invidiat dacă ai multe concerte, dacă ai succes, dacă lucrezi cu o casă de discuri precum Deutsche Grammophon. Aşadar, sînt oameni care iubesc ceea ce facem, ne susţin. Există o tradiţie la Filarmonica din Viena, ca cei din orchestră să cînte şi în ansambluri de cameră. Şi cred că acest lucru ajută orchestra în sine, pentru că, dacă eşti un bun interpret de muzică de cameră, ai concerte regulate, înseamnă şi că eşti într-o formă bună, studiezi, iar asta este bine şi pentru orchestră. Oamenii care studiază şi sînt în formă creează o orchestră mai bună. Sigur că, de sute de ani, se cîntă în ansambluri de cameră clasice: triouri, cvintete, septete; cred că acest mod nou de a face muzică de cameră este foarte proaspăt şi reconfortant. Acum trei ani, am hotărît, împreună cu Ödön Rácz, să facem ceva nou, să renunţăm la vechile formule de muzică de cameră, să nu mai cîntăm doar la balurile operei şi la concertele de Anul Nou. De la început, artişti mari – ca Riccardo Muti şi Valeri Gherghiev – ne-au apreciat. Valeri Gherghiev ne-a invitat la festivalul său – „Nopţi albe“ la Sankt Petersburg, pentru a treia oară. Placido Domingo vrea să cînte cu noi. Aşadar, ne simţim acceptaţi şi apreciaţi de mari artişti, ceea ce ne dă confirmarea faptului că facem bine ceea ce facem, ne dă mai mult entuziasm şi puterea de a merge mai departe.
Aţi făcut parte din Orchestra Filarmonicii din Viena acum doi ani, cînd a venit la Festivalul „George Enescu“?
Nu, din păcate. Pentru turnee, orchestra se împarte în două, iar atunci, planificarea a fost ca eu să rămîn la Viena. Nu am fost niciodată în România, dar sper ca asta să se schimbe.
Iar colegii dvs. de la The Philharmonics?
Violoncelistul este şi managerul de turneu al orchestrei, deci el a fost la Bucureşti. Noi cîntăm mult şi ca solişti. Daniel Ottensamer, clarinetistul, este laureatul multor concursuri şi cîntă regulat ca solist. Eu însumi am înregistrat integrala Capriciilor de Paganini. Valeri Gherghiev m-a invitat să cînt Concertul nr. 2 de Béla Bartók, alături de Orchestra Teatrului Mariinsky, am avut concerte solo şi la Musikverein din Viena. Experienţa de a cînta într-o orchestră mare ca a Filarmonicii din Viena sau în compania unor mari solişti – cînd cîntăm la Opera de Stat din Viena –, apoi de a fi solişti şi, în cele din urmă, de a ne simţi bine într-un ansamblu ca The Philharmonics este o combinaţie perfectă.
a consemnat Cristina COMANDAŞU
Foto: The Philarmonics
