"Intelectualii spanioli sînt rupţi de realitate"

interviu cu Ignacio Vidal-Folch Scriitorul şi jurnalistul spaniol de origine catalană Ignacio Vidal-Folch a fost - între 1989 şi 1990 - corespondent în Europa Centrală şi de Est. A urmărit Revoluţia română dintr-un balcon al Hotelului Intercontinental, perioadă care i-a inspirat romanul apărut în 1996, La Libertad (tradus în 2000 de Ileana Scipione la Editura Univers şi purtînd titlul iniţial Şi a fost anul Lambadei). Datorită talentului de povestitor şi curajului ideologic, critica literară l-a pus în descendenţa unor Paul Auster şi Witold Gombrowicz. Ignacio Vidal-Folch citeşte mult Nabokov, Borges, Eduardo Mendoza şi ascultă Bob Dylan. A lucrat în ultimii 15 ani la Tiempo şi la La Vanguardia în prezent scriind la suplimentul duminical al ziarului El País. Acest scurt dialog (prilejuit de o întîlnire organizată de Institutul Cervantes la începutul acestei veri) nu ar fi avut loc fără sprijinul Ioanei Zlotescu, căreia îi mulţumim aici încă o dată. Cum vă explicaţi simpatia şi sprijinul intelectualilor de stînga spanioli pentru regimul totalitar cubanez? Este rea-credinţă sau, pur şi simplu, ignoranţă iresponsabilă? Mă întreb şi eu dacă simpatia faţă de regimul cubanez corespunde ignoranţei, prostiei sau răutăţii. Nu ştiu cum aş caracteriza un scriitor spaniol care merge în Cuba pentru cîteva luni, asistă la dezbaterile intelectuale de acolo şi îşi exprimă părerea de rău că în Spania nu există libertate. O cunoscută scriitoare a explicat cubanezilor că lucrurile merg atît de rău în Spania, încît ea nu poate trăi din literatură, fiind nevoită să scrie şi scenarii de film. Te poţi gîndi că Sartre, Gide, Éluard au greşit şi există explicaţii pentru eroarea lor din acel moment, dar acum, cînd informaţia circulă atît de bine, cum să te înşeli într-un mod atît de grosolan!? Cuba a fost o colonie spaniolă smulsă de SUA printr-un război cinic în 1898 şi, de atunci, există satisfacţia că "bărbosul" acesta sfidează colosul. În perioada antifranchismului, organizat în jurul Partidului Comunist Spaniol, ideile lui Castro aveau un anume prestigiu care, din păcate, s-a păstrat şi astăzi. Istoria noastră, ca şi cea a românilor, a produs distorsiuni teribile. Cînd Soljeniţîn a venit în Spania în anii '70, a fost prezentat de franchişti ca un intelectual de-al lor şi scriitorul a fost primit de democraţii din opoziţie ca un agent CIA trimis să discrediteze comunismul. Înţeleg că e greu să te desprinzi de aceste prostii crezute în tinereţe. Asta necesită un exerciţiu nemilos cu tine însuţi: trebuie să regîndeşti lucrurile în care crezi. Altfel, e o minciună frumoasă să vezi în Castro pe David care luptă împotriva lui Goliath. Pentru cei care văd însă realitatea, această lene intelectuală spaniolă e de-a dreptul jignitoare. Este societatea spaniolă conştientă de necesitatea unei asemenea dezbateri? De aici din Est, problema pare nu doar ridicolă, ci gravă! Intelectualitatea spaniolă este, în linii mari, împărţită în două tabere şi e tot mai greu să găseşti o abordare a realităţii care să nu depindă de stînga sau de dreapta. "Restaurarea realităţii" este ultima frază a unui manifest publicat recent de treizeci de intelectuali din Barcelona care cer apariţia, în Catalunia, a unui partid politic de centru sau măcar de centru-stînga, care să nu accepte înţelegerea dintre Partidul Social Democrat şi naţionaliştii catalani. Sînt de părere că mai bine pierzi puterea, decît să o păstrezi în astfel de circumstanţe. Acest manifest, lansat în prezenţa a peste o mie de oameni, a atras imediat critici, şi de la dreapta, şi de la stînga, cu o furie uimitoare. A deranjat teribil ideea apariţiei unui al treilea discurs. În presă am fost caracterizaţi ca fiind "rupţi de realitate", "urmaşi ai protipendadei", "oameni care nu cunosc poporul", am fost consideraţi drept "ciumaţii lumii intelectuale"... Manifestul spunea, în final, că, în locul discuţiilor despre fantomele patriei, ar trebui să "restaurăm realitatea". Viitorul trebuie să lumineze trecutul. În România, Franco este adesea asociat anticomunismului. Cine a fost Franco? Acum cîţiva ani eram la Sofia, la Clubul Scriitorilor, şi mai mulţi poeţi îmi spuneau: "Ce noroc că l-aţi avut pe Franco!". "Dar a fost un dictator sîngeros. A început un război civil în care au murit 500.000 de oameni", le-am spus. "Nu se compară. E puţin pe lîngă ce s-a întîmplat la noi." De fapt, Franco a fost o fatalitate; rodul incapacităţii noastre de a ne înţelege în anii în care Spania era eprubeta unde se experimentau noile ideologii: fascismul şi comunismul. Barcelona era cunoscută drept "trandafirul roşu", oraşul cu cele mai multe acte de anarhism. Oamenii de afaceri angajau mercenari să omoare lideri de sindicate. În 1934, Catalunia s-a declarat stat independent, iar viaţa politică era marcată de atentate. Într-o asemenea tensiune, s-a ridicat generalul Franco, rezolvînd situaţia dramatică prin folosirea întregului arsenal de care dispunea. Spania a ajuns curînd un pămînt ars, în care fraţii se luptau între ei. Încă 20 de ani după, Spania resimţea consecinţele economice ale acelor evenimente. Noi ştim mai bine doar ultima perioadă, cea în care represiunea politică slăbise din cauza îmbătrînirii regimului franchist şi, mai ales, a influenţei Europei. Departe de a fi democratică, această ultimă perioadă a fost o dictatură uşoară, însă problemele naţionalismului, reprimate atunci, au izbucnit acum. Faptul că în Spania încă se deplînge lipsa acestui dictator, care a stat 40 de ani la putere, este obscen. Retragerea trupelor Spaniei din Irak a fost considerată de mulţi o laşitate. Trebuie să ţineţi seama că Spania a intrat în acest război împotriva dorinţei generale a spaniolilor. Spania e o ţară care, de trei secole încoace, a pierdut sistematic toate războaiele. Chiar şi cînd le cîştiga, pierdea foarte mult. Spaniolii sînt poporul cel mai puţin belicos şi cel mai puţin eroic din toată Europa. Cel mai rău lucru care ni se poate întîmpla, este un nou război. În plus, justificările pentru a ne alătura americanilor să invadăm o ţară arabă nu erau foarte clare. Rodríguez Zapatero a promis în campania electorală, neimplicare. A urmat apoi atentatul terorist care, practic, l-a adus la putere, iar el nu a făcut decît să se ţină de cuvînt.