Imagine, iconoclasm, icoană

Să eliberăm imaginea – de cîte ori n-am cerut, n-am provocat acest lucru! Şi, în sfîrşit, imaginea a fost eliberată. Avem acum într-un mod irevocabil ceea ce vrem. Imaginea e liberă de orice cenzură, de orice limită tehnologică. Liberă, ea se dezlănţuie, investeşte, domneşte. I-am recunoscut dinainte toate virtuţile: în principiu ea informează, învaţă, distrează, adună laolaltă. Pe scurt, ea ajută la libertate, egalitate, fraternitate. Artele plastice pot în sfîrşit întîlni „viaţa”, pentru că aceasta din urmă nu mai constă, ca şi ele, decît din imagini. Cunoaşterea se deschide în sfîrşit publicului, pentru că de acum înainte imaginea îi asigură publicitatea. Sacrul nu se mai disimulează pentru că – afară dacă nu dispare — apare în „marile mese” [grand’ messes] care, după cum ştim, constau de acum înainte mult mai adeseori în congrese politice sau întîlniri sportive decît în celebrări euharistice. în fine, dorinţa îşi smulge obiectele din obscuritate, pentru că numai o imagine se mai poate face vizibilă şi, prin urmare, într-un anume sens, acceptabilă sau cel puţin acceptată în circuitul distribuţiei. Imaginea devine pentru noi mai mult decît o modă – devine o lume. Lumea s-a făcut imagine. Trivial spus, trăim în epoca audiovizuală a istoriei. Şi nimeni nu ezită să-i prezică o viaţă lungă, o împărăţie de o mie de ani.

S-ar cuveni deci să celebrăm cu o înflăcărare lipsită de reţinere această revoluţie liniştită. Totuşi n-o vom face. Nu vom spune nici că revoluţia audiovizuală eliberează, nici că revelează. Căci – dacă mai e timp pentru aşa ceva în consensul mut care ne sufocă deja – trebuie să punem o simplă întrebare: imaginea a ce anume oferă această imagine? Altfel spus, de la care original provine imaginea? La ce original revine ea în cele din urmă? Aici răspunsul vine de la sine. Orice jurnalist, director de televiziune, ba chiar telespectator va răspunde cu suficienţă şi compătimire: imaginea n-are alt original decît ea însăşi şi numai ea însăşi. Într-adevăr, ar fi nevoie de multă incultură anacronică şi de metafizică în mod obscur tăinuită pentru a postula că o imagine trebuie să se refere la un original oarecare; imaginea permisă de tehnica contemporană se eliberează ca atare tocmai pentru că se smulge – în sfîrşit! – de exigenţa unui original, altul decît ea însăşi şi care ar putea să o domine. (…) Imaginea valorează în ea însăşi şi pentru ea însăşi. (…)

Din clipa în care a pierdut accesul la un original, imaginea devine ea însăşi numaidecît şi obligatoriu un original în modul unui pseudo- sau contra-original. A deveni o imagine, „a ieşi pe post”, defineşte modul prin excelenţă al prezenţei, nu modul său derivat. Un eveniment nu-şi dovedeşte realitatea fiindcă are loc în mod efectiv; căci dacă are loc, el nu a avut niciodată loc decît într-un timp şi spaţiu determinate, cu actori şi spectatori în număr limitat, pe scurt, într-o lume definită, fiindcă e reală. Or lumea reală a dispărut de cînd imaginea o ecranează prin contra-lumea ei; de acum înainte, pentru a avea loc în mod efectiv, evenimentul trebuie să se producă în contra-lumea însăşi – el trebuie să se coboare (sau să se cocoațe, puţin contează) la rangul de imagine. (…) Aşadar, a apărea e mai valoros decît a fi, pentru că a fi nu e decît a apărea. O minusculă manifestaţie în prim-plan valorează mai mult decît o imensă manifestaţie într-un plan tăiat; o nerozie bine „acoperită” valorează mai mult decît o performanţă ignorată (…).

În faţa situaţiei contemporane a imaginii – care uzurpă orice realitate tocmai pentru că se erijează în normă a oricărui lucru posibil –, pare a se impune o atitudine în acelaşi timp simplă din punct de vedere conceptual şi sfîntă din punct de vedere spiritual: iconoclasmul. Dacă imaginea pretinde să se impună drept propriul său original, deci să se mulţumească cu ea însăşi, invizibilul trebuie să revendice în mod definitiv invizibilitatea. Nici o faţă, mai cu seamă cea a Dumnezeului unic, nu poate, nici nu pretinde să se facă văzută. A vedea pe Dumnezeu e o blasfemie şi, în orice caz, o imposibilitate. Multe spirite religioase înclină spre acest răspuns radical, nu numai în secolele VII-VIII, nu numai în islam sau iudaism. Putem chiar prevedea că în viitor, sub pretextul de a rezista tiraniei imaginii ce se va înteţi, acestora li se vor ralia şi sufragiile altora. Iconoclasmul însă implică o raliere completă la această tiranie: în fapt el se mărgineşte să inverseze atitudinea comună faţă de definiţia dominantă a imaginii ca normă a lucrului; în loc de a include în ea faţa lui Dumnezeu, iconoclasmul împămînteneşte divorţul între această faţă şi orice imagine; fapt prin care legitimează în mod absolut tirania modernă a imaginii, normă a lucrului. Or, seriozitatea dezbaterii ne cere să examinăm, dincolo de acest aranjament, dacă modelul modern (televizual) al imaginii epuizează esenţa vizibilului sau dacă, eventual, i se poate opune un model radical distinct faţă de imagine. Nu s-ar putea oare ca dezvoltarea exact contemporană a imaginii (în pictura post-cubistă) să schiţeze deja caracterele unei alte istorii a imaginii?

Cel puţin din punct de vedere istoric, un model al imaginii s-a opus iconoclasmului şi, cel puţin în Biserică, a triumfat. Este vorba despre icoană. Cuvîntul icoană nu desemnează aici un gen pictural particular, de exemplu, „icoanele” pe lemn (fiindcă frescele romanice şi mozaicurile bizantine sau anumite statui gotice nu sînt mai puţin icoane decît „icoanele”, ba uneori sînt chiar mai mult decît unele dintre ele, tîrzii şi anecdotice). Icoană desemnează aici o învăţătură despre vizibilitatea imaginii, mai exact despre uzul acestei vizibilităţi. Această învăţătură se caracterizează – pe scurt – prin două inovaţii radicale.

Duo-ului (sau duelului) alcătuit din privirea spectatoare şi vizibilul obiectiv i se substituie un trio format din privirea spectatorului, vizibilul obiectiv, dar şi un prototip. Prototipul nu joacă aici nici mai întîi, nici în exclusivitate rolul, în cele din urmă foarte banal, al unui original (reprodus mimetic de vizibilul obiectiv), al unui referent (eventual inaccesibil) sau al unei fantome din lumea de dincolo; el nu intervine ca al doilea vizibil, în spatele primului, disimulat de primul obiectiv într-o mimetică incontrolabilă, Inutilă, indefinit repetabilă; el intervine ca a doua privire cure, prin ecranul străpuns al primului vizibil (imaginea pictată, sculptată etc.), priveşte în faţă [envisage] întîia faţă [visage], cea a spectatorului privitor. În faţa imaginii profane, eu rămîn văzătorul [le voyant] nevăzut al unei imagini care se reduce la rangul de obiect (obiectul estetic rămîne un obiect) constituit, cel puţin în parte, de privirea mea. În faţa icoanei, dacă rămîn văzător, mă simt văzut (și trebuie să mă simt astfel, ca să fie vorba efectiv despre o icoană). Astfel, imaginea nu mai ecranează (sau, ca pentru idol, oglindeşte), pentru că prin ea şi sub trăsăturile sale mă priveşte în faţă o altă privire – invizibilă ca toate privirile. Originalul nu ţine deci deloc de obiectivitatea (confiscată sau nu de imagine) pe care ar dubla-o. Originalul intervine traversînd obiectivitatea transformată în imagini ca pură privire ce încrucişează o altă privire.

Prin urmare, miza dispozitivului icoanei nu priveşte percepţia vizibilului sau esteticul, ci parcursul încrucişat a două priviri; pentru ca văzătorul [voyant] să se lase văzut şi să se elibereze de statutul de voyeur, el trebuie să urce prin icoana vizibilă spre originea privirii celeilalte, mărturisind şi admiţînd astfel că este văzut de ea. Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (sau Niceea II) formulează cu toată precizia cerută: „Căci pe cît de des sînt văzuţi aceştia [Hristos, Fecioara, sfinţii] printr-o întipărire iconică (di’ eikonikes anatyposeos horontai), pe atît şi cei care le contemplă pe acestea [icoanele] sînt îndemnaţi să-şi aducă aminte de prototipurile lor (ton prototypon), să le dorească şi, sărutîndu-le, să le aducă o veneraţie respectuoasă (pros- kynesis), dar nu o adevărată adorare (latreia), care potrivit credinţei noastre nu se cuvine decît naturii divine”. „Veneraţia respectuoasă” [închinarea] nu se confundă cu adorarea: aceasta din urmă priveşte o natură (reală), cea dintîi o privire (ireală, intenţională); în faţa icoanei nu e nevoie de adoraţie, pentru că suportul vizibil şi real (imaginea cu materialul său) nu merită ceea ce numai o natură divină (în Euharistie prin excelenţă) cere; e nevoie însă de veneraţie, cu alte cuvinte prin imaginea vizibilă trebuie să urcăm şi să ne expunem contra-privirii invizibile a prototipului. Icoana nu se oferă pentru a fi văzută, ci pentru a fi venerată, pentru că astfel ne face să fim văzuţi de prototipul ei. Icoana trebuie traversată de veneraţia privirii mele ca răspuns dat unei prime priviri. Lucru pe care Sinodul II de la Niceea îl descrie în mod exact reluînd fericit formula Sfîntului Vasile cel Mare: „Cinstirea dată icoanei străbate/trece (diabainei, transit) la prototipul ei”. Astfel, învăţătura despre icoană rupe în mod radical cu statutul imaginii, pentru că obiectului vizibil (care ajunge astăzi să excludă orice alt lucru) ea îi substituie un tranzit vizibil în care se încrucişează şi se expun una în faţa celeilalte două priviri, văzătoare [voyants], una văzută, alta vizată – cel puţin (…).

(fragment din Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană – o privire fenomenologică de J.-L. Marion, Editura Deisis, Sibiu, 2000, traducere de M. Neamțu)

Foto: wikimedia commons