Gînduri pașnice „în vreme de război”, pentru ortodocși și nu numai
În societatea pseudomodernă în care evoluăm (Alan Kirby), omul „nou” trăiește într-o permanentă navetă la antipozii lumii sale: defragmentează, pe de o parte, și globalizează, pe de alta, relativizează Adevărul descoperit, dar își dogmatizează propria experiență, înlocuiește religia, ca dat, cu spiritualitatea, ca opțiune, denunță moderația și votează fundamentalismul, pune accentul în cunoaștere pe dezacord și nu pe consens, demitizează valorile identitare și educă prin constructe sociale și filosofice, mai mult sau mai puțin la modă, mai pașnice sau mai belicoase.
Iată de ce cred că, pentru unii români, războiul nu a început lîngă Kiev, de la ambițiile cotropitoare ale lui Putin, și, de aceea, nici nu-i îngrozește. Trăim în propriul nostru război – în „vreme de război”, ca în nuvela a lui Caragiale – de mai mult timp, de cînd ororile lui ne omoară, ne răpesc, ne dezbină și ne dezrădăcinează din sufletul și lumea lor, a celor sătui de pace. Mai grav – cred că nu doar pentru mine – este faptul că tot mai mulți creștini ortodocși de-ai noștri se duc singuri pe acest front: de pe cel al pandemiei, migrează, în prezent, și extrem de vocal, pe cel împotriva vecinilor noștri ucraineni. Cum era fericirea cîntată la Liturghie, cu „făcătorii de pace”?
Lor mă voi adresa în cele ce urmează, departe de a-i apostrofa, de intenția vreunui rechizitoriu sau atac la persoană și nici măcar cu pretenția unui eseu de teodicee. Totuși, cu puțină atenție, smerenie, empatie și cercetare a temeliilor credinței noastre, cred că vor putea rezona cu cele sugerate, pentru a se delimita de războiul ce le tulbură sufletul sau de cel în care, din nefericire, nu recunosc sau nu vor să fie solidari cu tragedia actuală a poporului ucrainean.
Așadar, sîntem într-o altă etapă a unui război surd pînă acum, într-o nouă formulă, „reloaded”, dar tot hîdă, de a ne raporta la alteritate, pusă înaintea ochilor și neputințelor noastre, cu voia lui Dumnezeu, pentru a înțelege incidența nefirească, și pe plan fizic, și pe plan spiritual, a acestui altoi al răului.
Războiul a început demult, „nevăzut”, de cînd, și la noi, pe fondul păcii sociale, oameni care-și leagă numele de Botez, ori chiar de altă Taină de primire a slujirii lui Hristos, au început să aibă certitudini, în defavoarea credinței, propagînd mesaje șoviniste în numele Ortodoxiei și patriotismului, pe unde pot și către oricine nu-i repede. Pentru ei, devine clar imediat și știu ce se află în spatele a toate cele ce vin – cum, de altfel, și afirmă invaziv – mai mult decît le-ar fi revelat răbdarea, smerenia și zorii credinței: „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11:1).
Și tirania certitudinilor lor, căci sînt proporționale numeric cu bombardarea propriilor zone de explorare cognitivă sau duhovnicească, lovește nemilos victime colaterale, suflete și cugete mai puțin cutezătoare în zona interogativității, cu lansatoare de rachete, de tipul „Ascultă la mine!” sau „Îți spun eu că...”. În demersul lor unidirecțional, dincolo de trista ratare a contingentului de educare din „cei șapte ani de acasă”, glisează pe derdelușul dintre informații accesate la click și adevărata cunoaștere, dintre foșnetul discernămîntului și cîntecul de sirenă al propriei nevroze, cît și pe confuzia dintre caracterul infailibil al Cuvîntului biblic și cel al hipertextelor de pe conturile de socializare. Cu toate acestea, ei nu sînt agenți noi ai agresivității din teatrul de război contemporan, ci sînt reperați și denunțați încă de la începutul propovăduirii Evangheliei în toată lumea, atunci cînd Apostolul Pavel îl avertiza pe ucenicul său Timotei: „Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu însă rămîi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat” (2 Timotei 3, 13-14).
Auzim, din ce în ce mai deranjant, și digerăm cu greu afirmațiile celor care resping obraznic pozițiile oficialilor țării noastre, moderația intelectualilor creștini, dar și mesajul pașnic propovăduit cuminte, de la cele mai multe amvoane, despre situația tragică de dincolo de granițe ori cea a băjenarilor întîmpinați cu dragoste de poporul român. Acestor detractori ai solidarității, care se socotesc, de altfel, „îmbrăcați în Hristos”, dar nutresc gînduri și sentimente prin care justifică războiul sau suferința unui popor vecin, ai cărui înaintași s-au purtat necreștinește cu ai noștri, aș cuteza să le amintesc învățătura creștină că, pe lîngă uzurparea calității unicului Judecător al aproapelui (Iacov 4:12), conștiința lor uită că ceea ce nutrim și numim noi credință capătă expresie reală, de virtute mîntuitoare, numai dacă ne însușim învățătura aceluiași „Apostol al neamurilor”, adresată romanilor: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plîngeţi cu cei ce plîng. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi. Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cît stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mîniei (lui Dumnezeu), căci scris este: «A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul». Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămînd, dă-i de mîncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcînd acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele!” (Romani 12:15-21). Așa că, decît să probeze impostura în istorie și de experți în politică externă, fără să le-o ceară nimeni, mai degrabă pun genunchii la rugăciune, epitrahilul pe grumaz, după caz, și deschid cămara pentru milostenie. Ca alți frați de-ai noștri, mulți și buni, de la care învățăm cele de folos în aceste zile!
Schimbînd grupul, gardul, peretele de Facebook sau oricare alt zid care ne separă, întîlnim alți români care-și spun sau chiar afirmă că nu se așteptau la o acțiune beligerantă de tip armat în Europa secolului al XXI-lea. Pe ei i-aș întreba retoric: vi se părea imposibilă ocurența războiului în orizontul proxim și mult mai rezonabilă în alte contexte, doar pentru că ar fi fost mai departe, în timp și spațiu? Sînteți surprinși de „evenimente”, vă simțiți exploatați, nedreptățiți, blazați sau disprețuiți și în parcursul vostru școlar, social sau profesional? „Știți”, în schimb, adesea, mai bine ca oricine, ce măsuri să luați imediat („las’ că știu eu ce-o să fac!”) și pe ce cale să atacați sau sabotați torționarul, iar în caz de eșec, arătați cu degetul spre cine credeți că este vinovat pentru iadul pregustat în propriul cuptor? Probabil că da, pentru că diavolul nu dorește să ne așteptăm la nimic, nici măcar la existența sau uneltirile lui, dorește să nu fim niciodată pregătiți, să nu rămînem în stare de veghe, să nu rămînem uniți cu ceilalți pentru a fi „izbăviți de cel rău”, să nu ne păstrăm atenția, pacea interioară și luciditatea care să ne ajute să măsurăm corect situația și perspectiva! Să nu...
E o alunecare în aceeași logică precum a celui înșelat de diavol, cînd încalcă legea. Dacă este descoperit, își spune – în sine, cel puțin – că nu se aștepta să fie prins sau, ridicol, anchetează Providența: de ce i se întîmplă tocmai lui?!
Și aruncîndu-i în polemici nesfîrșite legate de corectitudine politică, de supremația diversității ori, din contra, făcîndu-i, pe alții, creatori de opinie împotriva vreunui sinod recent ce ar submina unitatea Bisericii, duhul acesta rău le dă de lucru pentru a nu fi atenți la forța lui difuză și le dă „dreptate”, adică îi instigă să fie iraționali, viscerali și trufași, de fapt numai bine încălziți pentru a se integra perfect în algoritmul execuției și manipulării, pentru a pierde șansa restaurării și depășirii unei astfel de viețuiri, ușor de controlat de alții: duhuri, oameni, mașini...
Iată motive pentru care ar trebui să căutăm ce este de învățat în oricare dintre experiențele directe sau indirecte la care ne raportăm și, în cazul unui impas, în acest examen de conscience, este recomandabil, înainte de a (re)acționa, să luăm aminte la Părinții noștri, care au trăit, luptat neobosit, denunțat și chiar „transmis de la fața locului”, în „războiul nevăzut”: „Fii încredințat că orice vexație și tulburare a inimii noastre nu-i plăcută în ochii lui Dumnezeu, căci, de orice natură ar fi, totdeauna e întovărășită de nedesăvîrșire și totdeauna iese dintr-o rădăcină rea a egoismului nostru. [...] Vrăjmașul nostru, diavolul, urăște mult pacea noastră (fiindcă e o pace unde locuiește Duhul lui Dumnezeu, ca să facem lucruri mari), și adesea vine ca un prieten și încearcă a ne-o lua prin diferite pofte ce par a fi bune, dar cît sînt de amăgitoare și mincinoase, poți să vezi, între alte semne, și aceasta: ele ne răpesc pacea inimii.
De aceea, dacă voiești a fugi de această mare nenorocire, cînd santinela, adică mintea și atenția ei, îți va spune că o nouă dorință de vreun lucru bun cere să intre în suflet, nu-i deschide ușa inimii! Întîi leapădă-te de orice voință a ta, pune-o înaintea lui Dumnezeu și, mărturisind orbirea și ignoranța ta, roagă-L cu căldură să te lumineze cu Lumina Lui, ca să poți vedea dacă această poftă și dorință vine de la vrăjmaș” (Sfîntul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut).
Pentru că, indiferent cît de conștienți sîntem de valoarea absolută a păcii, aceasta constituie o condiție primordială pentru sănătate, fericire, împliniri, viață lungă și orice altceva obișnuim să urăm cuiva. De fapt, cînd crești într-o lume de tip piață (cu ambele conotații: market și square), unde zarva, mirosurile, tonul, toanele și mobilitatea acoperă vălul diafan – însă protector – al păcii, este greu să trăiești pacea ca pe un mod de viață privilegiat fără să ai o cultură a păcii; e anevoie să sesizezi șansa păcii, ca dar de la Dumnezeu, primit pentru a-l prețui și a-l întoarce spre El și spre ceilalți semeni! Și e anevoie pînă cînd tu sau cel de lîngă tine îl pierde.
Îmi amintesc de zilele de 21 septembrie în care sărbătoream, cu generații de seminariști, Ziua Internațională a Păcii, plantam copaci ca simbol al sustenabilității acestei stări de grație și discutam despre importanța păcii, ca dar de la Dumnezeu, într-o vreme în care războaiele ocoleau acest „picior de plai”. Și învățam că rugăciunea repetată a Bisericii, pentru „pacea lumii”, ar trebui să fie stăruitoare în conștiința și sufletele fiecăruia dintre noi, pentru ca „pacea lui Dumnezeu, care covîrşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus” (Filipeni 4:7).
Orice dar divin care ni se oferă trebuie pus în inimi și lîngă icoană, însă și în brațele noastre întinse spre celălalt și spre Cer. Darul din dar va purta asceza muncii, libertății și sacrificiului nostru, pentru a-l umple de prinosul dragostei noastre și pentru a-l întoarce în acest dialog al dăruirii: Ale Tale dintru ale Tale..., așa cum „colindăm” mereu, la fiecare Sfîntă Liturghie, pe Pruncul Dumnezeu care aduce, odată cu Nașterea Sa ca Om, „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire!”, pînă la sfîrșitul veacurilor.
Cristian Marius Dima este preot și profesor limbi moderne la Seminarul Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” din Buzău.
Foto: Catedrala Sf. Sofia din Kiev (wikimedia commons)
