Fetiţa care trage de o păpuşă pînă o face să rîdă

Ioana s-a născut într-o casă din Sfinţii Voievozi. În miezul Capitalei. Avea un frate mai mare şi doi părinţi trecuţi de 40 de ani. Copil vesel şi plin de viaţă, Ioana trebuia să ajungă artist. Era fiica unui chimist care la 30 de ani a început o a doua facultate, de limbi străine. Un intelectual ambiţios, cu nume de dregător moldovean, cel mai harnic constructor al simţului artistic al celei ce avea să devină, 20 de ani mai tîrziu, actriţă. Aşa încît, la mai puţin de 10 ani, Ioanei i se angajează o profesoară de pian, fräulein Erna Glanz. "Nu am putut să învăţ nimic pentru că o uram pe profesoară. Era Cruella de Vil în carne şi oase. Uscată ca o smochină, ascuţită ca o scobitoare, cu o coamă blond-spălăcit, o blană groasă, purta în permanenţă sub braţ, cu eleganţa cu care un englez îşi poartă acolo umbrela, un căţeluş. O potaie mică, în permanenţă mîrîitoare. Oribilă apariţie. Altfel, o profesoară excepţională. Iar dacă mă întrebi acum, îmi pare atît de rău că nu am continuat să iau lecţii de pian. Am renunţat foarte, foarte repede. Iar bietul tata s-a supus!" Fräulein Glanz nu s-a mai întors niciodată în casa familiei Chelaru, dar răul fusese făcut. Copiliţa timidă şi nesigură a descoperit un loc minunat în care putea să piardă ore întregi, fără să o supere nimeni. Pe aripile vîntului Era un loc de poveste, despre care auzise vorbindu-se acasă, loc pe care şi-l imaginase în zeci de feluri, dar nu intuise nici pe departe magia ce avea să o ţină acolo, în cămăruţele mici, ascunsă în dulapuri, pitulată pe sub mese. În cabina de montaj sau la înregistrările de teatru radiofonic, Ioana cea mică şi brunetă se uita fascinată cum unchiul ei, Romeo Chelaru, tăia banda, lucra. "El m-a sprijinit şi m-a îndrumat pe un drum pe care nu-l credeam făcut pentru mine… teatrul. Stăteam, mică fiind, ascunsă în sala de lectură a Radiodifuziunii, fascinată de marii actori, de care eram îndrăgostită: Victor Rebengiuc, Ştefan Iordache." La 12 ani, avea să fie distribuită alături de aceşti actori, de care era vrăjită, într-o adaptare radiofonică a romanului Pe aripile vîntului. Victor Rebengiuc era Rhett Butler, Valeria Seciu era Scarlett O’Hara, iar Ioana era sora mai mică a Valeriei Seciu, Sue Ellen. Magie, extaz! Numele ei, atît de aproape de numele unor actori consacraţi. Ioana a savurat momentul de glorie, şi, plină de curaj, primeşte şi conduce cu putere şi drăgălăşenie propria emisiune radio. O emisiune cu copii, prezentată de o copiliţă care nu ştia ce urma să i se pregătească mai tîrziu. Avea 12 ani. 31 mai 1990… …este ziua în care s-a produs cel mai mare cutremur din România de după Revoluţie. Ioana era la catedră, într-o clasă dintr-o şcoală din Bucureşti. Preda. Era lecţia ei de sfîrşit de Şcoală Normală, lecţia de diplomă. Învăţătoarea titulară a clasei stătea cuminte într-o bancă din fund. Comisia de evaluare, cei ce îi fuseseră profesori, unii aspri, alţii îngăduitori, ascultau acum cu atenţie modul în care Ioana îşi pregătise şi preda lecţia. Era toată numai zîmbet poate şi pentru că ştia că nimeni nu-i vede tremurul inimii şi nici nodul din stomac. Mama şi tata aşteptau rezultatul cel bun. Ioana făcuse un pas înapoi spre tablă şi se pregătea să scrie ceva. Creta începu să alunece pe tablă şi în urma ei rămîneau dungi fără noimă. Prima dată, Ioana a crezut că este tremuratul mîinii ei. Şi s-a întors înspre copii. Începuse zguduiala. În clasă, învăţătoarea se ridicase în picioare, îşi pusese mîinile în cap şi ţipa: cutremur, cutremur! Fetiţa din banca întîi, de la mijloc, începu să plîngă. N-au trecut nici zece secunde şi clasa era în picioare. Învăţătoarea ţipa bezmetică, copiii plîngeau în sughiţuri. Parcă nu se mai zguduia nimic. Dar clasa era un haos. Ultimul strigăt care s-a mai auzit a fost al Ioanei. Cu voce caldă, Ioana începu povestea, despre duhurile pămîntului care, din cînd în cînd, de cînd erau părinţii voştri mici, de mult, de mult, atunci cînd vor ele, se pornesc pe un rîs, şi rîd şi rîd de se rostogolesc, acolo, în căsuţele lor mici de sub noi, rîd de se prăpădesc cînd aud vreo minciună gogonată sau vreo istorie prostească. Fetiţa cu codiţe, din banca întîi de la mijloc, ridică ochii spre învăţătoarea cea tînără. Se vedeau urme de lacrimi pe obraji. Învăţătoarea, în spatele clasei, se potoli aşa cum începuse, dintr-odată. Pămîntul se mai cutremură încet de vreo două ori. Noi le spunem replici, copiii din acea clasă, din acea şcoală din Bucureşti ştiau că sînt hohote ale duhurilor pămîntului. Şi aşa, Ioana deveni învăţătoare. Nimeni, nici mama, nici tata, nici unchiul n-aveau să ştie decît mult mai tîrziu miracolul ce se petrecuse în acea sală de clasă, în dimineaţa cutremurului. Ioana fermecase şi ţinuse în frîu cel mai greu de stăpînit public din lume, copiii. Minune Sentiment Tînăra absolventă primeşte repartiţie de catedră la Şcoala nr. 13. Dacă Şcoala nr. 12 se afla undeva prin cartierul 1 Mai, printr-o simplă deducţie, Şcoala nr. 13 ar trebui să fie aproape, deci, lîngă casă, s-a gîndit toată familia. Dar dacă ar fi fost aşa, poate că experienţa de patru ani în Şcoala nr. 13 nu ar mai fi lăsat aşa o amintire. Se afla la vreo 12 staţii RATB, de la gară, înspre Mogoşoaia. Trebuia să iei troleul pînă la ieşirea din oraş, apoi cursa preorăşenească 460, încă vreo şase staţii. Aflînd vestea, mama a vrut să vadă locul. "Domnişoara Viorica" " aşa i se spunea mamei acolo unde lucra, adică la Spitalul de Psihiatrie, la psihologie infantilă. Era psiholog în acel loc al durerii şi uitării de 40 de ani şi îşi alesese această meserie după ce renunţase la tot pentru a avea grijă de tatăl ei bolnav. Blajina ardeleancă luase de multe ori decizii ce îi intrigase pe cei din familie. Aceasta din urmă, de a-şi scoate fiica din văgăuna de şcoală în care nimerise, nu avea de ce să mire pe cineva. Altcineva a produs uimire. Ioana a refuzat să plece, ba mai mult, a rămas în şcoală patru ani. Cel mai important om din zonă era portarul şi administratorul, Holbatu. Cine ştie dacă ăsta era numele lui sau i se spunea aşa pentru că rămînea tîmp şi se holba la tine şi atunci cînd îl întrebai despre vreme, şi atunci cînd îl întrebai despre Dumnezeu. Ioana a rămas la şcoala din Mogoşoaia mai mult decît s-ar fi aşteptat oricine dintre cei care o cunoşteau. Povestea cu nesaţ despre Minune Sentiment, puştiul bruneţel şi ştrengar din clasa a III-a, despre mama lui care i-a adus într-o zi, pitită în vestă, o ciocolată Africana. A scos-o afară cu gijă şi teamă, uitîndu-se în stînga şi-n dreapta de parcă i-ar fi strecurat un pistolet. Povestea despre nimicuri ca şi cînd Şcoala nr. 13 din Mogoşoaia, cu gard fără zăbrele, cu toaleta în fundul curţii, cu un teren de sport înţelenit, pe care păşteau în voie vreo trei porci şi cîteva gîşte, şcoala asta era miezul Universului. Şi toţi ascultau uluiţi cum fetiţa timidă şi nesigură de altădată vorbea cu atîta siguranţă despre Minune Sentiment, care a învăţat "El Zorab", dintr-o carte fără coperte, pe care o găsise într-o ladă, pe care o furase taică-său din tren. Şi învăţase poezia asta pentru că era vorba despre cai. Şi era aşa de mîndru că reuşise să o înveţe, încît toată ziua a stat ţanţoş ca un cocoş în ogradă. Şi cînd don’şoara l-a întrebat ce e, s-a înroşit tot ca o fată mare şi a început să turuie. Şi, într-o bună zi s-a întrebat şi Ioana despre rosturi. Despre cît o să mai dureze amuzanta viaţă din Şcoala nr. 13, la şase staţii cu autobuzul 406, cursa preorăşenească. Sfoara, pînza, pălăria În vara aceea a luat lecţii de teatru cu un prieten de familie. În toamnă a mers la facultate. S-a înscris la secţia de păpuşi. Concurenţa? Cum se ştie, 20 de candidaţi pe un loc. Vorbeşte despre admitere ca despre o experienţă înfiorătoare. O sală mare, care făcea ecou. Întuneric beznă. Doar undeva, în fundul sălii, o lampă cu o lumină chioară. Şi mai în spate, în întuneric, o voce. De femeie. Puteţi începe! Şi începu să turuie fără să se mai gîndească la nimic din ce o frămîntase pînă atunci: actriţă, adică din tagma lui Victor Rebengiuc sau a Valeriei Seciu. Oare nu îndrăznesc prea mult? Oare sînt suficient de bună pentru asta? Ce va zice mama, ce va zice tata, dacă nu voi reuşi? Ioana şi-a încheiat improvizaţia, iar vocea a răsunat din nou sec: mulţumesc! Apoi, ca în poveşti, uşile Institutului s-au închis în urma ei şi s-au mai deschis abia după două săptămîni, cînd fata de 24 de ani a aflat vestea cea bună: era admisă la secţia de păpuşi. Şi dacă s-a gîndit vreo clipă că păpuşeria este sora rahitică a actoriei, ideea i s-a şters în prima lună. Făceau cursuri comune cu studenţii de la actorie. În plus, ei aveau orele de îndemînare. Stătea toată ziua la şcoală. "Primul an am făcut doar balerina. Mişcare. Cu mîna, din poignet construiam o balerină şi imitam mişcările ei: piruetă, întinde, graţie, graţie, supleţe, eşti o balerină, nu?, striga profesoara în timp ce noi ne chinuiam degetele. În plus făceam improvizaţii. O sfoară, o batistă şi o pălărie. Restul " imaginaţie. Şi ce putea ieşi din astea!" În facultate l-a cunoscut pe soţul ei, pe Leonard, despre care povesteşte simplu: "acest bărbat a fost alături de mine în cele mai grele momente ale vieţii noastre, însemnînd atît procesul cu casa (revendicată într-un proces costisitor, care ne-a epuizat de nişte falşi moştenitori), cît şi boala lungă şi dureroasă a tatălui meu. Sîntem împreună de 13 ani. Am regăsit în el aceleaşi calităţi pe care le-am admirat la tatăl meu. Delicateţea, fermitatea, calmul şi echilibrul". Şi de-atunci joacă împreună, pe aceeaşi scenă. Sînt păpuşari. Dau viaţă paiaţelor, sînt maeştri ai gesturilor, ai mişcărilor, ai nuanţelor care fac o bucată de cîrpă colorată să prindă expresie, să plîngă, să rîdă, să se supere, să bombăne, să mormăie, să facă în ciudă, să se tăvălească pe jos de rîs, să ţopăie, să se bucure. Totul, în faţa celui mai pretenţios public, copiii. Ea este Ioana, femeia care trage de o paiaţă pînă o face să rîdă, femeia pe care dacă nu aţi văzut-o pe scenă, să nu spuneţi că o cunoaşteţi!