Din jurnalul unui om cu „o mic”

Astăzi este ultima zi de izolare, pentru mine. Cu excepția unor simptome nesîcîitoare, dar luate în calcul și descurajate prin medicație corespunzătoare, la mult timp după „booster”, s-a dovedit a fi o perioadă benefică și reconfortantă, petrecînd mai mult timp cu cine și cu ceea ce iubesc. Și pentru că mi tot s-a reproșat, la finalul unei polemici, că sînt „o persoană reflexivă”, evident că, și de această dată, am observat și metabolizat unele lucruri și, fără pretenția de a pronunța judecăți apodictice, zic:

1) Timpul suferinței este volta privitului în zare, într-o haltă, după ce ai fost dat jos din tren fiindcă nu aveai bilet, în sesiune... După ce îți restabilești punctele cardinale și te liniștești, se poate petrece folositor (nu neapărat pozitiv) și aceeași dinamică, în sesiuni scurte – dar repetate – de discuții cu tine și cu Dumnezeu, încercînd să înțelegi mesajul lecției date, atît cît să o poți duce. Toiagul lui Dumnezeu și varga suferinței pe cei buni și credincioși îi mîngîie, zice psalmistul (Psalm 22, 5). Ăsta trebuie să fie sensul! Și mulțumești, și te cauți și în buzunarele interioare, și-ți cumperi bilet pentru următorul tren.

2) Pauza mult dorită din tumultul activităților zilnice, al întîlnirilor fortuite sau de neevitat, al rezolvării urgențelor și, uneori, a treburilor celorlalți, momentul acesta de „revizie” a motorului pe care marșezi și răgazul de a privi în oglindă robotul în care te transformi îți prilejuiesc răstimpul propice pentru a recupera „frumusețea uitată a vieții”, cum îi zice dl Andrei Pleșu: reîntîlnirea cu un joc de copii, cu un album vechi, de care vrei tu, scrierea unui alt eseu, apoi o nouă lectură, un film pentru verificarea nodului din gît, reevaluarea „vintage” a unui pulover „din shop, de pe timpuri”, tangoul cu un alt fel de cafea, un pas înainte cu un patruped în casă, albul crescînd zilnic al grăbiților ghiocei, ca dinții de lapte ai unei minuni din brațe... 

3) Retragerea, pauza, odihna, resursarea, alinarea, tratamentul, recuperarea ta nu interesează pe nimeni în afara celor ce sînt gata să le împartă cu tine, cu atît mai mult cu cît fiul cel mare, iată, com-pătimește: soție, copii, părinți, nași, fini, cumnați, în fine, cei mai apropiați... E greu să fii îngăduitor cu sensul extins al termenului de „familie” sau al celui de „prieten”, dar reușești cînd ai înțeles punctul 1.

4) Conectivitatea „social media” naște monstruleți: dacă nu-ți pozezi compresele folosite, testul pozitiv, termometrul și pastilele de gîlci sau nu-ți dai check-in la Urgențe, pe Facebook, se nasc „blocaje de comunicare”: dacă cei pe care îi știi aproape se tem să te deranjeze, din empatie și compasiune simțite real, de altfel, dincolo de cuvinte, alții se simt obligați să-ți scrie formalități „pentru că au auzit de tine” și, deh, i-ai întrebat și tu de sănătate cînd erau bolnavi, deturnînd compasiunea ta sinceră într-o miuță de doi bani; alții doar te spionează, ca de obicei, incapabili să-și facă simțită omenia nici acum, cînd nu se mai simt orbiți de lumina ta, în timp ce cunoștințe îndrăznețe profită de timpul tău și te sună sub pretextul de a întreba ce faci – nu să și asculte răspunsul –, reținîndu-te nepermis de mult (mai mult decît durata unei vizite la spital), cu agenda lor ascunsă, pentru a-și proba părerile și frustrările, doar pentru că sînt obișnuiți să nu fie repeziți. Așa că, pentru primenirea relațiilor sănătoase, te mai motivezi și tu, telefonic, cu cei dragi – solidarii care parcurg aceeași izolare, dar nu același traseu.

5) Cei pe care îi cercetai zi de zi, în valurile trecute, pe patul de suferință sau le țineai companie, la telefon, cînd erau în spitale, colegii de cancelarie și cei care-ți așteptau zilnic „cîte un pustiu de bine” tac mîlc, cu una-două intervenții cu bemoli în partitura tăcerii. Par că nu observă absența, probîndu-și socialitatea prin lipsa de civilitate. Știam că respectul diferă de politețe, atît în categoriile etice, cît și la locul de muncă, dar și că este datoria noastră să le predăm prin practică. Nu că doare, dar e incomod să constați în ce haltă lucrezi. Pentru a mă proteja de punctele 3 și 4, mi-am pus în continuare mască și am închis contul de Facebook, de o săptămînă. Nu oprește, dar ajută, să știți! 

6) Medicii și farmaciștii abia țin piept noilor voluntari de pe „piață”, indivizi certați cu chimia și cu gramatica de gimnaziu, dar plini de certitudini, receptori de secrete de-ale ocultei și promotori de rețete antivirale. Pe alocuri, se constată ochi închiși – încă! – pentru a refuza evidența pandemiei, dar și stropi de becisnicie între puțini medici cu specializări diferite, pe principiul „Vă spun eu!”. De unde să se inspire moftangiul vraci de campanie?! Noroc că sînt mulți medici educați și fără pretenția unicității. Slavă Domnului că eu i-am întîlnit pe aceștia! 

7) Parfumurile îți sînt inutile cînd nu ai miros – asta, dacă nu le colecționezi ca să te invidieze alții ca tine –, mîncarea nu „intră”, fără voluptatea gustului familiar, nici curierul nu se mai grăbește, umorul îți închide televizorul inundat de bășcălie, cheful hiperpasager de grădinărit piere cînd descoperi grebla din sezonul trecut ruptă, în joaca de copii, iar rezervorul de benzină zace plin și are răbdare, ca și timpul.

8) Cei șapte ani de greacă veche pot fi utili nu numai la înțelegerea numelui variantei curente – Omicron. Dacă îți faci timp să-i înțelegi pe stoici (adică să citești, în voie, texte-sursă bilingve sau nu, și de la împărați, și de la sclavi), ajungi să reconsideri starea ta de mulțumire, semnificațiile pe care le dai emoțiilor și stărilor tale create de ele, să-ți reconsideri anumite reflecții scrise dezvoltat și să retrăiești „în spiritul Crăciunului”, că sînt bune momente frumoase ca acelea, dar scurte. Ce păcat că ai despodobit bradul!

9) Celor care ați avut răbdarea de a citi pînă aici, vă mulțumesc și vă împărtășesc, evident, și concluzia personală: nimeni și nimic nu poate să te izoleze, carantineze, cipeze, doboare, să te țină captiv – știți ce „descoperă” unii – sau să te rupă de lumea frumoasă, mai mult decît într-o procedură sau într-o ideologie, atît timp cît simți libertatea, mai profund decît spray-ul inhalat direct în plămîni, ca fiind cîmpia pe care zburzi cu cei iubiți ai tăi, rostogolindu-te și spunînd povești, sub privirile calde ale Tatălui ceresc, de a cărui prezență ți-e dor mereu, la fel cum își strigă pe-aici o fetiță de 6 ani mama, din cînd în cînd, doar ca să știe că e cu ea în aceeași casă, chiar dacă nu-i aude glasul.                                                                         

Cristian Marius Dima este preot și profesor de limbi moderne la Seminarul Ortodox „Chesarie Episcopul” din Buzău.

Foto: wikimedia commons