Despre singurătatea din noi – nu-i așa că îți place de mine?

Publicat în Dilema Veche nr. 941 din 21 – 27 aprilie 2022
Despre singurătatea din noi – nu i așa că îți place de mine? jpeg

„Cînd eram la internat, trimis de acasă în timpul războiului la o vîrsta fragedă, mă simțeam întemnițat și neputincios și tînjeam după mișcare și putere, după o mișcare nestingherită și o putere supraomenească”, povestește Oliver Sacks, neurolog, în cartea sa de memorii În mișcare o viață.

Auzim și utilizăm termenul de traumă frecvent, ceea ce este un lucru bun deoarece începem să vorbim mai des în spațiul public despre trauma psihologică, nu doar despre trauma corpului. Atunci cînd ne lovim la nivelul corpului vorbim în termeni medicali de traumatisme, dar atunci cînd sîntem răniți la nivel emoțional nu avem încă exercițiul de a vorbi despre traumele psihologice. De aceea, faptul că astăzi studiile neurocercetătorilor ajung la publicul larg și intră în limbajul uzual este un lucru bun. Tot astăzi, stresul nu mai este definit ca fiind ceva abstract, ci este delimitat clar de neurostransmițătorii care îl definesc, cum ar fi cortizolul, adrenalina, catecolamina. Atunci cînd noi trăim un eveniment negativ, o stare de suferință, creierul nostru secretă acești neurostransmițători, lucru care se va vedea în comportamentul nostru imediat prin starea de alertă în care corpul intră – modificîndu-se temperatura corpului, respirația, ritmul cardiac, pulsul – sau prin blocarea sistemelor cognitive, reacția fiind una de fugă, atac (iar aici mă refer la atacul verbal, nu neapărat la un atac fizic) sau împietrire. Creierul nostru se blochează, iar dacă noi am fost expuși la vătămare emoțională în viața noastră, vom dezvolta un sistem de hipervigilență astfel încît, la cel mai mic semn pe care creierul nostru îl percepe ca fiind o amenințare, devenim reactivi și atacăm, împietrim/înghețăm sau evităm (evitarea aici are rol de fugă). Creierul nostru nu face diferența între apariția unui șarpe, sunetul unor pași pe o alee întunecată sau limbajul pasiv-agresiv al cuiva, el reacționează ca și cum amenințarea este reală, de aceea reacțiile noastre pot deveni disproporționate în raport cu situația reală.

După cum literatura de specialitate ne arată, vorbim de creierul inferior care reacționează la stimuli ai simțurilor noastre cum ar fi văzul, auzul, mirosul, simțul tactil în primă etapă. Semnalele transmise de acestea sînt procesate de cortexul superior, care este responsabil cu procesele cognitive înalte cum sînt inteligența, memoria, voința, limbajul. Doctorul Bruce Perry, în cartea-interviu scrisă împreună cu realizatoarea TV Oprah Winfrey – Ce s-a întîmplat cu tine? –, spune despre creier că acesta este organizat pentru a acționa și simți înainte de a gîndi, deoarece acesta se dezvoltă secvențial de jos în sus, de la creierul inferior spre cel prefrontal. Copilul întîi simte și acționează, iar cu cît se dezvoltă modul de a simți și acționa, acesta îi va organiza modul în care va gîndi și se va purta mai tîrziu în viața adultă.

Tonul interlocutorului nostru este simțit deoarece am învățat lumea prin filtrul părinților noștri și de aceea este atît de important ca un copil să aibă adulți reglați emoțional în preajma sa. Tonul emoțional al mediului copilului va fi interiorizat, dacă acesta este unul pasiv-agresiv, se va reflecta în starea emoțională a copilului, el devenind agitat, greu de liniștit, cu o toleranță redusă la frustare, manifestări care se vor observa și în viața interioară a adultului care va deveni. Sîntem o societate în care tonul mediului înconjurător este unul de teamă, de frică, de vigilență, ceea ce astăzi se poate observa în violența psihologică, cum ar fi bullying-ul și hărțuirea, dar și în gradul înalt al actelor de violență fizică.

Așadar, creierul imprimă tonul emoțional al mediului nostru și creează amintiri, pe care le memorează ca reacție la diferite situații de viață în rețelele neurale ce devin firul narativ al vieții acestuia. Acolo unde sînt traume ale mediului din partea adulților care contribuie la creșterea și educația lui, copilul va stoca ca fir narativ teama simțită și va dezvolta o stare de vigilență care pe termen lung se va transforma într-o reactivitate emoțională și comportamentală, care va influența deciziile sale, dar și sentimentele. Acest lucru se întîmplă din cauza traumei trăite, în care ne-am simțit lipsiți de apărare, vulnerabili și expuși. Nu avem puterea de a ne proteja atunci cînd sîntem mici și depindem de reglajul adulților pentru a nu fi abuzați. Dacă aceștia nu sînt în echilibru, abuzul lor asupra noastră va fi resimțit ca și cum nu am fi suficient de buni și nu am merita să decidem asupra limitelor noastre, ceea ce duce la a simți că nu avem control și ne răpește sentimentul de siguranță, ne activează teama, datorită lipsei de predictibilitate din mediu, dar și lipsei puterii noastre de a ne apăra. Starea noastră familiară va deveni cea în care stăm la pîndă, vom trăi într-o stare de vigilență permanentă, care în timp poate lua forma tulburării de personalitate paranoide. Tocmai de aceea cred că citatul de la început, din cartea doctorului Sacks, devine atît de relevant și clarificator.

Jung scria că între noi și lume există o interfață pe care a numit-o Persona, care este un sistem complicat de relații între conștiința individuală și societate, o mască ce urmărește, pe de-o parte, să facă o anumită impresie asupra celorlalți, iar pe de altă parte, să ascundă natura adevărată a individului. Vom tinde să construim o imagine a perfecțiunii în exterior, să ne ascundem de frica dezvăluirii și a vulnerabilității pe care o simțim, vom dezvolta sentimentul că sîntem niște impostori în viața noastră și ne vom teme de libertate. Într-o lume în care nu ne arătăm rănile pe care cu toții le avem, învățăm mai degrabă să părem doar fericiți, doar corecți și doar buni și invincibili.

„Atunci cînd intru în panică mă blochez și nu mai pot reacționa. Nu mai am nici cuvinte și nici gînduri. Se produce un vid, un blocaj care durează momente bune, pînă la ore, chiar dacă real nu am fost în nici un pericol. Nu am suferit niciodată o traumă majoră și nu înțeleg de ce atunci cînd șeful îmi solicită prezența într-o ședință vreau să fug și să mă ascund, tremur și simt că îmi pierd aerul, amețesc și am senzația că voi leșina. Ultimele dăți nu am putut intra în ședință. Colegii mei s-au speriat și au chemat ambulanța. Mi-au spus că am făcut un atac de panică. Am început să investighez ce se întîmplă cu mine, pentru că ceea ce citeam despre atacul de panică mi se părea că nu semăna cu simptomele mele. Eu pur și simplu nu reacționam, mă blocam în interiorul meu.” Pacienta a fost suspectată de afazie de medicul de familie și trimisă la un medic neurolog. Afazia este o afecțiune care apare în urma unui traumatism cranian, a unui accident vascular cerebral, a unei tumori cerebrale sau a instalării unei boli degenerative, iar în cazuri rare debutul acestora poate fi la o vîrstă tînără. Pacienta nu era afazică în sensul strict al diagnosticului (să-și piardă limbajul sau înțelegerea acestuia), ci era o formă de afazie expresivă, înțelegea ce se întîmpla, dar nu putea reacționa decît prin fraze scurte și prin dificultatea de a se exprima în faze mai lungi, pentru o scurtă perioadă de timp, de ordinul minutelor spre o oră. În acele momente, tensiunea arterială scădea și se simțea amețită, trebuind să se așeze. Ulterior medicul i-a indicat psihoterapia, care a scos la iveală traume emoționale în mediul școlar, cît și presiunea preluată de a nu-și dezamăgi familia și profesorii care avea așteptări să exceleze. Această presiune, în timp, s-a transformat într-o determinare și o ambiție de a excela, dar cu costuri la nivel emoțional uriașe. Uneori vomita înainte de examene sau înaintea unei ședințe, iar atunci cînd era luată prin surprindere, pur și simplu se bloca. Lipsa de predictibilitate îi paraliza sistemul nervos, iar reacțiile deveniseră din ce în ce mai greu de gestionat. Cînd își revenea, compensa prin mîncatul compulsiv pentru a putea regla chimia creierului, știut fiind că, atunci cînd mîncăm, creierul nostru secretă endorfine și serotonină, care ne fac să ne simțim liniștiți, alinați și bine. E o stare de plăcere. Tocmai de aceea, de multe ori atunci cînd ne simțim triști, epuizați ne regalăm cu „ceva bun”. Doar că pe moment ne simțim bine, apoi scade nivelul neurotransmițătorilor buni și vom dori să consumăm din nou, ceea ce poate duce la diferite adicții pentru alimente sau zahăr și la alte boli cum ar fi bolile cardiace, diabet, anxietate, depresie, atac cerebral. Astăzi este demonstrată științific legătura dintre creier, corp, mediu și vulnerabilitatea genetică. Ceea ce se petrece în creierul nostru modifică biochimia corpului, iar chimia creierului nostru este în strînsă legătură cu mediul în care ne dezvoltăm.     

O altă formă de reziliență a creierului este disocierea. Creierul nostru are capacitatea de a-și găsi resursele, atunci cînd sîntem stresați, prin starea disociativă. Disocierea este un mecanism psihic complex care are rolul de a ne proteja atunci cînd trăim o starea de tensiune psihică foarte crescută, făcîndu-ne să ne retragem în interior din exterior. Precum un melc care își poartă cochilia cu el, tot așa și noi ne retragem în cochilia interioară. În stare de disociere, fiziologia corpului se manifestă prin nevoia de odihnă, somn, visare, tolerare a durerii; este precum un pansament care protejează prin reducerea frecvenței cardiace, restabilirea circulației sîngelui în corpul nostru, eliberarea analgezicelor naturale (encefaline, endorfine). Dar cel mai bun pansament este gratificația obținută din relații, inclusiv relațiile cu animalele.

Cum se leagă toate cele mai de sus de impostură, vă veți întreba. Cînd sîntem mici sîntem vulnerabili. Dacă primim neglijare și lipsă de interes pentru ființa care sîntem, neacceptare a ceea ce sîntem, iar emoțiile noastre sînt invalidate constant, ne vom simți respinși, neimportanți, neiubiți. Lipsa iubirii și a validării ne face să ne disociem și să construim un alt sine care să nu poată fi rănit. Pe cel real îl ascundem bine, deoarece eul real nu a meritat să fie iubit și construim un eu care să îndeplinească ceea ce așteaptă ceilalți de la noi, în funcție de scala de valori a acestora și nu a noastră. Toate acestea ne vor face să ne simțim inadecvați, ca și cum am avea un defect fundamental din moment ce nu putem fi iubiți de adulții din viața noastră. Copilul nu înțelege atunci că incapacitatea adulților de a fi echilibrați și reglați chimic este problema lor, iar el nu este responsabil. Acest lucru va duce la manifestări narcisice de a atrage atenția mai tîrziu asupra lui, ceea ce va implica o stimă de sine scăzută, o stare de vigilență de a nu fi descoperit, pentru că, dacă vom fi văzuți așa cum sîntem în realitate, „defecți”, vom fi respinși din nou și nu mai dorim să trăim starea de durere emoțională care ne dezorganizează chimia creierului, dar și fiziologia corpului, și ne dezvoltă sentimentul de impostură. Este des întîlnit acest sentiment și este surprinzător cîți oameni se confruntă cu el. Dacă vom face o introspecție, îl vom putea lega de felul în care am fost crescuți și de cît de reglați au fost adulții care au contribuit la dezvoltarea noastră.

Meg Jay, psiholog și profesor de psihologie, scrie în cartea sa Supernormal despre  capacitatea noastră de reziliență ca fiind un fenomen individual, care îi determină pe cei care reușesc în viață să-și construiască un eu funcțional, în ciuda adversităților emoționale din copilărie, dar care îi face să se simtă impostori în ochii lor datorită tiraniei trecutului, care le stăpînește prezentul și viitorul și care duce la un mod disproporționat de a percepe viața.

Asociația Americană de Psihologie spune că reziliența este capacitatea neașteptată de a ne descurca în ciuda condițiilor nefavorabile unei dezvoltării armonioase, fiind succesul obținut în ciuda marilor obstacole, care apare atunci cînd reușim să transformăm în bine ceea ce a fost în mare parte rău. Rezilienți sîntem cu toții, doar că unii dintre noi reușim să vindecăm din traumele copilăriei prin puterea de a fi recunoscători vieții așa cum este, cu bune și mai puțin bune. Se întîmplă, după cum scrie Meg Jay, cînd trăim o viață „în care cotidianul pare extraordinar”, în care libertatea pe care o dobîndim uneori înseamnă o „viață plictisitoare”, înconjurați de familie, animale, plimbări, un loc de muncă, prieteni și cărți și în care nu vom mai trăi cu frica față de ceilalți, cu teama că, dacă ar afla cine sîntem cu adevărat, ne vor alunga.

Nu există o pedagogie mîntuitoare și nici un adevăr unic și absolut, există imperfecțiunea noastră, în care ne vom da voie să merităm lucruri și cuvinte bune și vom alege să fim definiți de cele mai bune lucruri care sînt în noi, nu de cele rele la care am fost supuși.

Cătălina Dumitrescu este psiholog.

Foto: flickr

p 21 Heinrich B”ll jpg
Dragostea tăiată la montaj. Heinrich Böll despre doliul Germaniei
Dar nu la asta se gîndea Heinrich acum: el se gîndea la speranța care luminase o clipă chipul mamei, numai o singură clipă, dar știa că o clipă înseamnă mult.
index jpeg 7 webp
Ce a căzut, de fapt, în 1989?
Ce nu știm este dacă această situație va dura. Experiența ne arată că omul nu poate trăi fără narative și că istoria la un moment dat se repetă.
pata umana jpg
Pata umană. Despre intoleranță și mizantropie
„Ignoranța nu este un vid, este un preaplin de scenarii și de certitudini.”
p 23 jpg
p 22 Dimitrie Cantemir WC jpg
Cantemir – confluenţe culturale şi aculturaţie
Cel care făcea această observaţie vorbea în bună cunoştință de cauză, sugerînd una din componentele procesului de aculturaţie.
p 22 jpg
Întotdeauna tu, niciodată eu sau despre violența invizibilă
Termenul de „violență psihologică” este intrat de puțini ani în vocabularul colectiv și conștientizat ca fenomen care se petrece și la care am fost și sîntem expuși fără a ne da seama.
987 23 Volceanov jpg
„De ce iubim femeile MCs” – G.P. VOLCEANOV în dialog cu GANI (partea I) –
Cel mai important e să fii true şi pasionat pînă la capăt.
982 22 Lepenies jpg
Muncă intelectuală
Munca intelectuală a lui Martus/Spoerhase e o carte foarte interesantă și plină de învățăminte.
p 23 jpg
În aerul firav al Globului
Ce lecție transfiguratoare despre puterea teatrului este acest spectacol! Și totuși, care Ioana? Ioana pitit/ă în fiecare din noi, care-și dorește să fie ascultat/ă, recunoscut/ă și acceptat/ă. Nimic mai simplu.
980 21 Badescu jpeg
Copel Moscu și jocul de-a realitatea
Filmele lui Moscu sînt documentare ale unei lumi ascunse, a unei alter-realități adevărate, care există, dar nu este într-un mod de la sine înțeles, adică prin însuși faptul de a fi, observată și băgată în seamă.
index jpeg 4 webp
Pe scurt, despre iluzia schimbării
Cădem de acord că aceste vremuri trecute erau frumoase atît pentru fete, cît și pentru băieți.
index jpeg 2 webp
Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire
Cînd, la rîndul nostru, iubim o anumită persoană, această iubire se poate extinde la un obiect care i-a fost drag, poate deveni o colecție de obiecte iubite de acel om sau o pasiune pentru un anumit domeniu.
Robert Harron and Gertrude Norman in The Tender Hearted Boy (1913) (cropped) jpg
Iubire "all inclusive” sau prietenie?
Ceilalți, care își investesc energia în mai multe relații, în mai multe preocupări, au de-a face cu limitele, distanța, absența și iubirea neîmpărtășită toată viața.
p 21 WC jpg
Orwell, petrolul și qatarezii
n vremea lui Rebreanu și a lui Camil Petrescu, reprezentanta României sub proaspătul încoronat Carol al II-lea pornea lungul și năucitorul drum spre Lumea Nouă.
640px Minister Luns opent de NATO conferentie te Den Haag jpg
Iarăși pe marginea prăpastiei?
În schimb, nimeni nu poate da de cap naționalismului imperialist rusesc. Singurii care o pot face sînt rușii înșiși.
316953588 506193938209801 1661483905740624086 n jpg
Daniel Vighi a plecat
Dilema veche transmite condoleanțe familiei și tuturor prietenilor săi! Dumnezeu să-l odihnească!
Engine lathe work LOC 25423838163 jpg
Stimată redacție Dilema veche,
La articolul „Șaiba” (Dilema veche, nr. 951/ 30 iunie – 6 iulie 2022) să-i fie îngăduit unui vechi „meseriaș” o mică adăugire, utilă, zic eu, înțelegerii derivatelor semantice ale acestui cuvînt.
p 22 Ken Loach WC jpg
Ken Loach. Iluzia working class hero
Cineastul britanic, cu o carieră onorabilă și consecventă, reușește în continuare să surprindă și să evoce niște pasaje ce descriu atît de palpabil o realitate, de altfel evidentă.
p 8 IMG 20220707 WA0031 jpg
In memoriam: Simona Cioculescu
Avea darul ca, prin prezența ei luminoasă și tonică, să creeze în jurul soțului ei o aură de veghe și de atenție iubitoare care îl înflorea permanent, în chip miraculos.
1024px Sulina 4 jpg
Vacanță la marginea frontului
Sulina complet schimbată față de alți ani. Peste drum de Ucraina. Peste drum de oroarea absolută a ultimului an.
p 23 InterviuBoca&Infinitu' CatalinSoto 1 jpg
Definiția underground-ului – G.P. VOLCEANOV în dialog cu CHAKRA 7
Rap-ul românesc nu a trebuit niciodată să fie resuscitat. A fost mereu într-o continuă ascensiune, depinde pe cine asculţi şi pe cine cauţi.
948 22 jpg
Viața bate filmu’
„The Third Man” e un film clasic, în alb-negru, o producție a anului 1949, premiată în același an la Festivalul de la Cannes, ce poate fi vizionată și astăzi în cinematografele din Viena, bineînțeles restaurată digital.
900px Serhiy Zhadan Toronto 2019 jpg
Un road movie
Tentativa brutală a Moscovei de reconstituire a unui imperiu poate fi stopată, dar aceasta nu ne pune la adăpost de surprize nedorite în materie de democraţie și drepturi ale omului.
42098322520 249c2ee734 c jpg
Imnurile noastre… toate
Căci chestiunea momentelor cvasi-solemne, ca izvor al unor „așa-zise” probleme, legate de ținuturi ori țări și cîntecele lor emblematice, de identitatea unor comunități, fie ele chiar și etnice, a revenit cu o fervoare nebănuită în prim-planul discursului public autohton.

Adevarul.ro

image
Românul care a descoperit secretul câștigului la loterie. Din cauza lui s-au schimbat legile în SUA și Canada
Un matematician român a descoperit secretului câștigului la loterie. Ştefan Mandel a reușit printr-o formulă personală să ia de 14 ori premiul cel mare. Norocosul a fost însă urmărit de ghinion, fiind anchetat de CIA și FBI.
image
Cum să pari mai deștept când porți o conversație banală. Ce spun cercetătorii de la Harvard
Dacă până acum ai crezut că menționarea funcției sau a studiilor te va „ridica“ în ochii partenerului de conversație, ar fi bine să te mai gândești o dată.
image
Presa britanică despre vizita Regelui Charles în țara noastră: „Are România în sânge“ VIDEO
Publicația britanică Daily Mail a publicat un amplu fotoreportaj dedicat vizitei de cinci zile a Regelui Charles al III-lea în țara noastră. Jurnaliștii au constatat că monarhul „are România în sânge“.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.