Definiția underground-ului – G.P. VOLCEANOV în dialog cu CHAKRA 7

Chakra 7 este formată din doi MCi cu vechime, pe care multă lume însă îi descoperă abia acum. M-am întîlnit cu băieţii undeva în Ghencea, într-un apartament echipat cu toată aparatura necesară pentru nişte repetiţii reuşite. Am avut plăcerea de a-i cunoaşte personal pe Infinitu’ şi Bocaseca, cei doi MCi, reprezentativi pentru rap-ul autohton de astăzi, cu care am discutat deschis şi relaxat despre rap, carieră, stil de viaţă şi, nu în ultimul rînd, poezie.

Să începem cu începutul. Cînd şi cum a luat naştere Chakra 7?

Infinitu’: Mai ţii minte cîţi ani aveai atunci?

Bocaseca: 20-21 de ani.

I.: Cam 12-13 ani. Mă ştiam cu Boca de cînd eram ciutani (n.a. – „copii, puşti”) de pe net, vorbeam tot, colaboram într-o direcţie şi în alta (...), eu eram în România, el era în Spania, stabilit deja de șapte-opt ani, şi doar pe Internet ţineam legătura, comunicam, împărţeam aceeaşi viziune cu muzica şi, uşor-uşor, începeam să ne modelăm un stil.

Făceaţi, bănuiesc, şi schimb de demo-uri pe atunci.

I.: Da, bineînţeles. Era Yahoo! Messenger atunci. Şi cam asta a fost, a venit el din Spania, ne-am întîlnit şi a venit pur şi simplu natural, am zis că tre’ s-o facem.

B.: Chiar Dilimanjaro a urcat prima piesă Chakra 7 pe Internet, el le avea cu YouTube-ul.

I.: Noi nu aveam canal de YouTube, nu ştiam ce înseamnă, el avea. Cu Dili mă cunoscusem faţă în faţă la ceva battle (n.a. – rap battle, „bătălie în versuri”).

Am putea spune că sînteţi definiţia underground-ului românesc: artişti independenţi care au înfiinţat un studio de înregistrări şi un label, „Studioul P Records”, prin propriile eforturi. Ce vă motivează să rămîneţi retraşi în underground, în timp ce alţi artişti se zbat pentru a se afirma în mainstream?

B.: Sîntem în adevăratul sens al cuvîntului hip-hop underground românesc şi îl reprezentăm cu adevărat de cîţiva ani. Dar niciodată să nu spui niciodată, nu ştiu dacă o să rămîn underground. Cumva, dacă o să mă adaptez la timpurile de astăzi, am să-mi păstrez subiectele despre care îmi place să cînt, pentru că trăiesc acelaşi lucru, dar sound-ul se schimbă, e normal, ca să nu rămîn în urmă, să zic aşa. Unii oameni ar putea să o vadă ca pe comerţ, ca pe ceva comercial, iar cînd oamenii spun asta, degeaba mă bat eu cu pumnul în piept că sînt underground. Dar să fii underground nu e o alegere, e un stil de viaţă, „SP lifestyle”, asta trăim. E o alegere pe viaţă. Oricum, toţi banii cîştigaţi din concerte se întorc în muzică: aparatură, producţie etc.

I.: Consider că aşa cum a luat SP-ul (n.a. – label-ul trupei, „Studioul P Records”) underground-ul şi nivelul la care l-a elevat, nu cred că a mai fost atins şi nu o să mai fie prea curînd.

B.: O să fie, vin alţi oameni şi alţi oameni pe care îi aducem în familie, tocmai ca să ducă mai departe ce am început noi, e atît de simplu!

I.: E normal să evolueze, dar felul în care l-am elevat ne-a etichetat cumva ca fiind „emblema underground-ului românesc”. Gîndeşte-te, avem 12 ani de muzică, ne-ar fi super-facil să intrăm în studio, să punem un instrumental comercial şi să gîndim o temă care-i pe placul maselor în 2022. E super-uşor să faci chestia asta, nu-mi doresc. Prefer să-mi scriu sufletul pe foi şi ştiu că asta o să rupă la un moment dat!

B.: Noi n-am făcut trap, dar dacă e să priveşti pe sunete, pe tempo, 65bpm ş.a.m.d., practic am făcut trap înainte să apară genul ăsta la noi, cam tot aia e.

I.: Instig pe toată lumea din 2022 să caute piesa Limite de la Chakra 7, e o sesiune live pe net, sună literalmente a 2022, genul ăla de beat, tempo, şi e veche de vreo zece ani.

Aveţi un stil care îmbină rap-ul conscious şi cel gangsta cu instrumentale progresive, un sound alternativ cu influenţe de jazz. Ce artişti v-au influenţat de-a lungul timpului şi cum vă alegeţi sursele instrumentale?

B.: Înainte de toate, eu sînt mai mult gangsta, fratele (n.a. – Infinitu’) e mai mult conscious. Eu personal nu mă consider artist, sînt doar suma altor artişti adevăraţi care au făcut ceva înaintea mea şi eu doar mi-am ales de la ei ce mi-a plăcut cel mai mult pentru mine. M-au influenţat Cypress Hill, Heltah Skeltah, 2Pac – foarte mult, sînt fan Dr. Dre şi Snoop, dar cel mai mult m-au influenţat Psycho Realm, e influenţa cea mai „aprinsă” din ceea ce facem. Beat-urile ni le alegem ca lăutarii, după ureche.

I.: În funcţie de ce ne produce producătorul. Şi producătorii sînt de obicei oameni din anturaj cu care ne întîlnim des, avem o relaţie consistentă, sînt familie.

B.: Da, noi sîntem familie. Gogan e naşul copiilor mei, de exemplu. Alt producător ar fi Rădaşcă, cel mai muncitor băiat din echipă.

I.: Dar, în general, prima dată iei ce te-a rupt cel mai mult şi vrei să redai asta fidel, urmează pasul 2, în care iei acel ceva şi adaugi puţin şi din stilul tău şi pasul 3, să iei acel ceva şi să îl ridici la un alt standard, devenind cu totul altceva. Pe parte de instrumentale şi feeling, ar mai fi o formaţie din Rusia care m-a influenţat, The Chemodan Clan.

Sînteţi prolifici, aveţi numeroase sesiuni de freestyle, colaborări pe albumele altor artişti (AFO, raku, Celula de Criză ş.a.), dar încă nu aţi lansat un album în formula Chakra 7. Pe cînd ne „loviţi” cu albumul de debut?

I.: (rîde) O să iasă în 2033 şi o să fie Platinum Edition, nu o să-i vină nimănui să creadă. Dar deocamdată cîntăm, ieşim la concerte şi party-uri private, absolut oriunde ne cheamă bagabonţii noştri, activăm în direcţia asta. În schimb, o să mai scoatem clipuri, single-uri, lucrăm cu Sr71, avem destule proiecte.

Puteţi să spuneţi cîte ceva despre mişcarea S.S. (SickSide) – PARTEA BOLNAVĂ şi semnificaţia măştilor de gaze pe care le purtaţi adesea în videoclipuri şi concerte, pentru cei care încă nu sînt familiarizaţi cu fenomenul?

B.: Masca de gaze reprezintă o simbolistică: să respiri aerul curat al societăţii, pentru că trăim într-o societate bolnavă şi toxică. E unul din simbolurile SickSide. Mişcarea asta, apărută în ’90 şi ceva, e inspirată de Psycho Realm, de la ei am început filmul ăsta şi PARTEA BOLNAVĂ România.

I.: S-a răspîndit ca un fenomen worldwide. În afară de noi, SickSide România, de care nici nu cred că ştiu ei (n.a. – Psycho Realm), există SickSide Brazilia, Italia, Portugalia, Spania, în orice ţărişoară sînt membri care reprezintă mişcarea asta.

Din cîte ştiu nu există lider sau înscrieri, e o mişcare liberă...

B.: E ca o armată. Probabil o fi o ierarhie, dar, încă o dată, nu ştiu dacă au auzit Sick Jack şi Big Duke de noi, deşi am fost la concert cînd au fost la noi, iar Sick Jack are poze cu steagul României şi masca de gaze. Poate or exista generali, soldaţi, ca o ierarhie în armată, dar respectul este reciproc în mişcarea asta, cînd ne întîlnim vorbim de la egal la egal.

I.: Primul care ne-a îmbolnăvit şi pe mine, şi pe Boca cu mişcarea asta a fost Mu-jerezz.

B.: Da, el a fost capul răutăţilor, să zic aşa, noi ştiam de multe pînă atunci – 2Pac, Heltah, MF Doom, Soldiers of Darkness, RZA, Gravediggaz ş.a.m.d. –, dar cînd am descoperit Psycho Realm, ne-a vorbit despre asta, ne-am regăsit cu toţii în mişcarea asta

I.: Le-am ascultat albumele pe repeat ca obsedaţii (rîde), de fapt a fost de-ajuns să ne pună o piesă, eu m-am infectat de la Stone Garden.

B.: Stone Garden şi Lost Cities, vorba aia, sînt clasice.

Urmează întrebarea aceea controversată pe care nu-mi place să o pun, dar care e oarecum obligatorie: consideraţi că rap-ul românesc are nevoie să fie „resuscitat” – un termen dur, însă folosit des în corelaţie cu muzica rap – pentru ca el să revină în prim-planul muzicii din România? Dacă da, cum?

B.: Rap-ul românesc nu a trebuit niciodată să fie resuscitat. A fost mereu într-o continuă ascensiune, depinde pe cine asculţi şi pe cine cauţi. Rap-ul, ca gen muzical, la cîţi ani a dăinuit, începe să fie ca blues-ul sau rock-ul, ţine mai mult ca alte genuri muzicale. Tot mai mulţi oameni fac rap, din ce în ce mai bine, nu e nevoie să fie resuscitat.

I.: Asta a fost o chestie de marketing, nişte băieţi care, supăraţi că sînt incapabili să facă rap, au zis că e mort. Ăia sînt hater-i, ignoranţi, nu caută rap-ul adevărat. E o ignoranţă să spui că rap-ul e mort.

Rap-ul este un fenomen deja studiat la nivel academic în universităţi din toată lumea. Totuşi, în România, nu se bucură de acest statut, deşi are multe de oferit d.p.d.v. muzical, stilistic, politic şi social. O consideraţi o nedreptate sau rap-ul ar trebui să rămînă la nivelul străzii?

B.: Eu, ca rapper „de stradă”, mă mulţumesc cu ce avem noi acasă. Dar în acelaşi timp aş fi ipocrit să nu vreau să ajungă la un nivel academic, la fel ca în afară. Rap-ul a fost privit de părinţii noştri şi de generaţiile dinainte, la nivel cultural, ca huliganism. Dar cred că va ajunge în scurt timp să se vorbească despre el şi în şcoala de muzică, de exemplu.

I.: Avantajul rap-ului este că există multă poezie acolo. Implică scris, implică rime, automat vorbim de un proces de gîndire mult mai amplu decît în cazul unei melodii comune pe o tematică simplă şi acceptată. În carieră am mai întîlnit oameni care au scris despre muzica rap pentru facultate sau copii care sînt inspiraţi de ce facem noi şi ne trimit mesaje – sînt plictisit de ce citesc la ora de română, poeziile, dar cînd vă citesc vouă versurile, simt ceva aparte – şi mă gîndesc că se datorează faptului că e mai actuală treaba, sîntem mai actualizaţi. Cred că la un moment dat vor ajunge şi cadre academice să ia la cunoştinţă modul în care se scrie în rap-ul românesc în 2022.

Citiţi sau aţi citit poezie convenţională? Aveţi un poet preferat din literatura română?

B.: Cum nu prea citesc poezie, am să zic Eminescu – el este şi va rămîne regele poeziei româneşti. Mai recent am citit o carte cu 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea şi vreo 100 de pagini din Biblie. Sînt credincios nepracticant, dar mă fascinează şi vreau să o termin cînd o să am timp.

I.: Bacovia, bro, în simplitatea şi în nenorocirea lui, mă regăsesc în el, că sîntem la fel de pesimişti, vedem lumea la fel de negru. Şi Blaga, cu Poemele luminii, îmi place.

Poate fi rap-ul considerat o specie a genului liric, avînd în vedere că are o formă fixă, ritm, rimă, teme, motive specifice ş.a.m.d.?

I.: Rămîne la latitudinea celor competenţi să decidă asta. Majoritatea rapperilor nu sînt educaţi, noi nu ştim ce facem, o facem din inimă. Am închegat anumite tipare în timp şi am respectat anumite tipare, asta e altă treabă, dar scriem poezia după cum ne dictează inima.

Ce-i drept, mulţi poeţi ai zilelor noastre au uitat să mai pună suflet în poeziile lor, astfel că multe sînt superficiale, simple încercări pe hîrtie; în plus, voi aveţi avantajul muzicii care vă acompaniază la fiecare vers.

I.: Da, poate un Kazi Ploae, un raku, Vexxatu’ Vexx, dar cînd mă uit la unul ca mine, îmi dau seama că nu am skill-ul necesar să merg atît de departe. Pe de altă parte, cred că pot să fac o poezie mai impresionantă decît mulţi dintre ei (n.a. – poeţii contemporani), pentru că pun mult suflet.

Creaţia voastră este poezie? Vă identificaţi cu statutul de „poeţi contemporani”?

B.: Sîntem mai mult textieri decît poeţi. Pseudopoeţi, dacă vrei.

I.: Mi-ar fi ruşine să mă pun lîngă cineva care a studiat ani de zile şi e cu adevărat poet. Eu vorbesc cum mă taie gura uneori, iar de-a lungul anilor am uitat şi multe cunoştinţe de gramatică. Mă ştiu că sînt „spurcat”, o chestie care nu e acceptată în cercurile academice, folosesc un limbaj licenţios, deci nu mă pot considera poet. Dar, pe de altă parte, ştiu că dacă vreun poet ne citeşte, ar fi invidios.

Un gînd de încheiere?

B.: Mulţumesc tuturor care ne susţin încă de la început, indienilor şi indiencelor noastre care reprezintă cu adevărat SP Life – o familie, nu trupă. Şi îţi mulţumim că te-ai gîndit să ne iei interviul ăsta.

I.: Şi că te gîndeşti la rap în general şi vrei să îl aduci în atenţia oamenilor, pentru că ai descoperit aurul din domeniul ăsta.

G.P. Volceanov (@gp.volceanov) este poet, scriitor, lexicograf, doctorand al Școlii Doctorale Litere din cadrul Universității din București, pasionat de cultura urbană și de fenomenul hip-hop.

Foto: Cătălin Soto (@sotosigur)