De-sine-mișcător(i)ul Dacia, de la Pitești
La ce credeți că s-ar putea referi niște compuși ca „armăsarul-mării”, „scăldătoarea-focii”, „luminătorul-lumii”, „aburul-lemnului”, „casa-oaselor” sau „comoara-pieptului”? În ordine, cele șase structuri desemnează: corabia, oceanul, soarele, fumul, trupul și, în fine, sufletul omului. Aceste metafore extraordinar de poetice, produse de triburile vechi germanice, au fost păstrate, în tradiția literară anglo-saxonă, sub numele de kennings – un cuvînt din Norsa/Nordica veche, a cărui rădăcină înseamnă „a (re)cunoaște”, „a simți” sau „a percepe”. Trădînd adîncimi sufletești și concizie conceptuală, compusul de acest fel este o comparație concentrată, bazată pe simpla alăturare a doi termeni în forma lor de dicționar (din motive evidente, traducerea în română conține un genitiv; altfel, o transpunere literală ar produce forme ca mare-armăsar, focă-scăldătoare, lume-luminător, lemn-abur, oase-casă, piept-comoară).
De departe, compunerea se numără printre căile preferate de îmbogățire a vocabularului în toate limbile germanice, nu numai în engleză. E foarte veche, e conservatoare și, ca mijloc intern, se opune împrumutului (nereturnabil...!) din altă limbă – cel mai la îndemînă procedeu de a te îmbogăți rapid sub aspect lingvistic. Dincolo de aspectul pur pragmatic al chestiunii, apelul la culturi străine prestigioase este un lucru necesar, măcar din cînd în cînd: noutatea de acest fel contrabalansează un anume iz vetust, stagnant, închistat, pe care limba îl capătă ca urmare a insistenței de a se „înnoi” doar prin ce e vechi. Cît de modern și de adecvat timpului sună un cuvînt ca Fernsprecher („telefon”, în germană) – literal far-speaker sau departe-vorbitor?
Cuvîntul telephone e atestat, în engleză, în jurul anului 1830, ca împrumut franțuzesc alcătuit din elementele grecești tele („departe”) și phone („sunet”). Un astfel de compus (erudit, savant) poate fi preluat ca atare ori poate fi copiată doar structura lui, iar conținutul tradus cu cuvinte indigene, producîndu-se astfel calcuri lingvistice. Sau chiar ambele metode pot fi folosite, pentru sensuri diferite: în română avem Superman american și Supraom nietzschean. (Incidental: în engleză, germanul Übermensch e, pe rînd, Overman, Beyond-man, apoi G.B. Shaw consacră Superman.) În decursul istoriei sale, limba engleză a împrumutat numeroase derivate și compuse din limbile clasice, mai ales din latină (fie direct, fie prin franceză ori chiar italiană și spaniolă). Cu precădere în secolele al XIV-lea și al XV-lea, acești termeni au ajuns în vocabular prin traducerile făcute operelor scrise de autorii Antichității. Nu o dată găsim în documentele vremii referiri la dificultatea unei astfel de întreprinderi, cauzată de inexistența, în engleză, a unor termeni adecvați. Lipsa era așa de acută și frustrantă încît, la o singură traducere, se pot găsi sute de cuvinte preluate, pur și simplu, ca atare, din originalul latinesc. O numărătoare atentă arată, de exemplu, că traducerea Wycliffe a Bibliei conține peste o mie de astfel de neologisme care, între timp, au intrat în uzul comun.
În secolele următoare, procesul a continuat: statisticile indică faptul că, în Renașterea engleză, două treimi din noile apariții lexicale au provenit din latină; însă și greaca s-a numărat printre surse: anonim, catastrofă, criteriu, idiosincrasie, democrație și enciclopedie datează de atunci. Cele mai multe nici nu mai sînt simțite astăzi ca străine, semn că a fost nevoie de ele, la fel cum a fost nevoie de cuvinte latinești ca extern, beneficiu, emancipare, atmosferă, meditație, dizabilitate sau existență, fără care nici nu ne-am mai putea descurca azi. Însă, la vremea respectivă, valul de înnoire lexicală a întîmpinat o rezistență vehementă din partea multor cărturari. Simțite ca excesive, o mare parte a latinismelor au fost numite, în derîdere, inkhorn terms, adică termeni pentru care, din cauza lungimii (contrastante cu monosilabicitatea fondului autohton), se consumă multă cerneală. Sir John Cheke, deși clasicist prin formație, susținea, pe la 1550, necesitatea apărării purității limbii, invocînd superioritatea netă – prin claritate și scurtime – a echivalenților anglo-saxoni. La urma urmelor, nu e nevoie de intelligent, cînd poate fi produs mind-crafty („mental-iscusit”), sau de astronomy, cînd star-craft l-ar putea înlocui cu succes.
Acest din urmă exemplu amintește cu putere de ceva similar din cultura noastră: „partizani convinși ai unui purism și ai unui neaoșism din cale-afară de exagerate, unii cărturari din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat respingeau orice împrumuturi neologice, chiar cînd acestea erau de origine latino-romanică”, spune Theodor Hristea. Printre exemplele de alternative autohtone enumerate de lingvistul român, în loc de astronomie, cuvînt cu care se pare că și englezii aveau o problemă, găsim stelămînt (iată echivalentul lui star-crafty). Ce mai găsim? Gît-legău în loc de franțuzismul cravată; nas-ștergău sau chiar nas-suflete pentru batistă; departe-vorbitor în loc de telefon; sfîntariu în loc de sanctuar (pe acesta l-am cules din G. Ivănescu); și, preferatul meu, compusul de-sine-mișcătoriu pentru... automobil. Dacă acesta s-ar fi impus, astăzi am fi vorbit despre uzina de de-sine-mișcătoare Dacia, de la Pitești.
Întorcîndu-ne acum la cultura engleză, trebuie spus că nostalgia după fondul anglo-saxon persistă și în timpurile moderne, la unii autori. George Orwell, de exemplu, condamnă, într-un eseu faimos despre politică și limba engleză, modul „prețios” în care se exprimă contemporanii lui. Care ar fi soluția? Cît de greu ar fi să se recurgă la cuvinte autohtone? În practică, destul de greu, avînd în vedere că, la simpla consultare a unui dicționar de engleză veche, constați că în jur de 85% din lexeme au dispărut din uz. Restul supraviețuitor e alcătuit din particule elementare cu o înaltă rată de circulație – prepoziții, conjuncții, pronume, verbe auxiliare (scheletul gramatical al limbii) –, pe lîngă care puținele cuvinte noționale existente (substantive, verbe etc.) exprimă concepte fundamentale (nume pentru membrii familiei, natura înconjurătoare, animalele domestice, zilele săptămînii ș.a.m.d.). Dar atunci, ar putea fi ele reînviate? În loc de lampă, de exemplu, ajuns în engleză prin secolul al XIII-lea, din franceza veche, să se spună vasul-luminii (light-vessel), din teutonicul leohtfæt, pe care primul l-a înlocuit?
Incredibilă cum ar putea părea, o astfel de inițiativă a avut loc (și, dacă nu ați auzit de ea, înseamnă că vă puteți da seama ce succes a avut): în 1878, poetul englez William Barnes a publicat o carte întreagă despre ceea ce el numea speech-craft, adică gramatică (cuvînt grecesc, păcat greu). El era de părere că înlocuirea elementelor alogene cu unele neaoșe (și, unde nu există, inventarea unora) ar aduce claritate limbii – un punct de vedere, totuși, nelipsit de substanță, avînd în vedere că structurile compuse sînt, de multe ori, autoexplicative, iar derivatele sînt ușor de înțeles de vorbitorii nativi. Astfel, substantivul ar trebui să fie numele-lucrului; genul neutru e nesexuit; calitatea exprimată prin adjectiv (alb, pietros, iubit, singuratic etc.) devine mai inteligibilă dacă e denumită suchness (astfeleală? astfelitate?). Viitorul este după-aici, iar trecutul înainte-pînă-aici. Un verb tranzitiv (care cere o completare: nu poți pune punct după ce spui Eu voi aduce...) este afară-întinzător; pe cînd unul intranzitiv (care nu cere completare: Eu voi merge.) este afară-neîntinzător. Eufonia (impresia acustică plăcută lăsată de cuvinte) este bună-sunare.
Pe Sir John Cheke, care scrie că I am of the opinion that our tongue should be written [...] pure („Opinia mea e că graiul nostru ar trebui scris pur”), l-aș întreba: cît de pur? Pentru că, într-o propoziție atît de scurtă, avem deja două cuvinte non-germanice – opinion și pure. Aceeași obiecție urma să o formulez, în doar cinci cuvinte, în 2011, la Padova. Abia ajunsă la hotel, am ieșit în stradă să caut un loc de unde să cumpăr apă minerală și am intrat într-o mică tutungerie ca să cer informații. După formularea politicoasă a întrebării într-o engleză ultra-simplă care, credeam eu, e limba globului pămîntesc, am asistat mirată la cea mai indignată demonstrație de mîndrie patriotică, din care am înțeles că limba engleză nu are nici o șansă pe acele meleaguri, iar oricine nu cunoaște italiana e liber să o întindă spre alte zări. După care, răcorit și superior, vorbitorul a arătat cu mîna într-o direcție... se pare că un bar și un supermarket se aflau aproape de semafor, lîngă stația de taxiuri. Cu internaționalul fuck you pe limbă, am ieșit, dar m-am întors spre el, din prag, enumerînd pe degete: bar, supermarket, stop, taxi... INGLESE!
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: wikimedia commons
