De Paște, de la sacru la profan
– Ții minte cu cîtă nerăbdare așteptai tu vacanța de Paște, ca să pictezi ouăle? Doamne, cît de bucuroasă erai în fiecare an, în perioada asta, atunci cînd eram noi mici! Și-apoi te enervai și plîngeai că nu-ți ieșeau așa cum îți imaginaseși tu că-ți vor ieși. Ții minte, da?
– Nu!
– Cum adică nu? Tu ești omul cu cea mai bună memorie din cîți cunosc eu.
– Normal că țin minte, eu țin minte totul. Dar nu-mi place să-mi amintesc de nervii mei de copil. Acuarelele alea nu prindeau pe coaja de ou.
În aproape fiecare an, înainte de Paște, am acest dialog cu prietenea mea din copilărie, pe care o cheamă tot Ada. În aproape fiecare an, se amuză pe seama mea din cauza asta. Sîntem prietene de 29 de ani. Am fost și colege de bancă. Sîntem prietene, cum îmi place mie să spun, de pe vremea în care, în clasa I, stînd în bancă, eu nu atingeam încă parchetul cu picioarele, iar ea, da. Eu, Ada mică. Ea, Ada mare. E mai mare decît mine cu două luni. Și e minunată. Întotdeauna a fost. Chiar dacă, de niște ani buni, trăiește în București, ne vedem în fiecare an de Paște. Uneori, foarte pe fugă. Chiar și pentru doar 30 de minute. Dar important e să ne vedem.
Azi nu mă mai enervez atunci cînd pictez ouăle. Anul acesta e al treilea an în care le pictez, de cînd sînt adult. Le vopsesc cu vopsea clasică, iar apoi le pictez, le mîzgălesc cu acrilice. Dar nu mai am, nu reușesc să mai găsesc bucuria aia de copil. Brută, sinceră, nefiltrată. Poate pentru că acum știu că ceva-ceva tot va ieși cu ouăle mele „artistice”.
În casă la noi nu a mai mirosit niciodată a cozonac scos din cuptor
Nu-mi place, mai ales înainte de sărbători, aglomerația din hipermarket-uri. Agitația aia îmi induce o stare de panică pe care nu pot s-o gestionez mereu. Mă obosește și-abia aștept să ies la aer. Îmi displac furia cumpărăturilor în delir și oamenii care cumpără mai mult decît consumă. Pe de altă parte, Paștele mi s-a părut vesel doar atunci cînd eram copil. Pentru că nu conștientizam semnificația sărbătorii. Și pentru că tot ce însemna el, Paștele, era legat de bunica mea. Omul-minune din viața mea. Cel mai bun dintre pămînteni. Cum ea nu mai e, nu mai pot să pun degetul pe sufletul meu ca să spun: uite, aici simt eu că Paștele de la 36 de ani e la fel, dar fix la fel ca acela din copilărie. Evident, nimic nu mai e la fel. Dar eu încerc mereu, cu o încăpățînare uneori absurdă, să mă reîntorc în cel mai fericit anotimp al vieții mele. În copilăria în care bunica mea mi-a fost reper de bunătate.
De Paște, așteptam cu nerăbdare ca ea să ne ducă, pe mine și pe fratele meu, la biserică, în Vinerea Mare, ca să trecem pe sub masă. Habar n-aveam, pe-atunci, ce înseamnă acest obicei. Pentru mine și pentru el era o chestiune serioasă care se traducea prin ceva la fel de serios: chicoteală maximă. Buna noastră era deja bătrînă și-i era greu să treacă pe sub masă, dar pentru noi făcea orice.
Sînt, am fost mereu un om care adoră mirosurile. De ardei și vinete coapte, porumb fiert, dulceață de vișine care fierbe, căpșune. Iubesc să miros diverse parfumuri, arome. Adoram mirosul cozonacilor făcuți de bunica mea. Cozonaci cu multă cacao, nucă și rahat, cu ouă de țară. Folosea mult zahăr în compoziția lor, fiindcă ea susținea că nu o interesează atît să fie aspectuoși, adică foarte crescuți, cît gustoși. Erau. Oh, Doamne, ce buni erau! Cînd îi scotea din cuptor, simțeam cum mă topesc, efectiv, de plăcere. Mi se părea, fără nici o exagerare, emoționant: senzația aia că ceva ce-ți place la nebunie poate fi al tău. Să-l atingi, să-l miroși, să-l guști. Fără nici o grabă. Ci doar cu bucuria aproape hedonistă a celui care se înfruptă. Dar fără nici un sentiment de vinovăție.
După ce bunica mea s-a stins, acum 11 ani, în casă la noi nu a mai mirosit niciodată a cozonac aburind, scos din cuptor. Mama mea nu știe să-l facă, iar eu, recunosc, nici nu știu, nici nu vreau să învăț. Dincolo de faptul că nu știu să fac nimic în zona de artă gastronomică, n-aș vrea să învăț pentru că aș avea cumva sentimentul că vreau să înlocuiesc ceva ce pentru mine e de neînlocuit. Totuși, dacă aș intra acum într-o casă în care miroase a cozonac proaspăt scos din cuptor, mi s-ar înmuia genunchii.
„Bucuria aceea avea o taină”
Am întrebat-o pe mama cum e pentru ea Paștele acum, la 65 de ani, comparativ cu cel din copilăria ei și cel de mai tîrziu, de cînd eu și fratele meu eram copii. E oarecum tristă cînd îmi spune că, din punctul ei de vedere, „sărbătoarea în sine pare să nu mai aibă aceeași semnificație”. „Se respectă canoanele, se vopsesc ouă, oamenii merg să ia Lumină de la biserică, în noaptea de Înviere. Dar Paștele nu mai are, parcă, aceeași semnificație pe care o avea în copilăria mea. S-a comercializat prea mult. Bucuria aceea avea o taină. Și-a pierdut din farmec”. Asta îmi spune mama, care în fiecare an, de Paște (dar nu numai), îmi face, invariabil, cea mai bună salată boeuf din lume. Cu pui, nu cu vită, fiindcă eu nu mănînc carne de vită. Nu-mi place.
„Timpul avea altă dimensiune”
Cosmin, prietenul alături de care alerg, uneori, dimineața, în parcul lîngă care locuiesc eu, are 41 de ani. Și chiar tînăr fiind, îmi dă impresia că are o ușoară nostalgie legată de Paște, așa cum era sărbătoarea în copilăria lui. „Timpul avea altă dimensiune acum 30 de ani. Acum, lumea pare că nu mai are răbdare pentru tradiții.” În casă la el nu se face cozonac și, așa cum îmi spune, nici nu se prea cumpără, fiindcă lui și familiei sale nu prea le place cozonacul. „Dacă tradiția înseamnă să facem cozonaci, atunci, nu, nu sînt fan tradiție”, îmi mărturisește destul de amuzat.
„Valorizare religioasă”
Prietenii mei, oamenii care îmi sînt cei mai apropiați se raportează la Paște asemănător modului în care mă raportez și eu. Încearcă să păstreze sau să reînvie, atît cît e posibil, ceva din spiritul magic care îmbrăca, în copilărie, această sărbătoare și respectă mai mult sau mai puțin tradițiile. La prima ședință live din 2021, colegii mei, care îmi sînt și prieteni, îmi povestesc amintirile lor legate de Paște, de cînd erau copii. Raluca spune că una dintre bunicile sale le lăsa, pe ea și pe sora ei, să frămînte, chiar și în joacă, aluatul pentru cozonac. „Îmi amintesc cu multă, multă bucurie de momentul în care ni se lipea coca între degete, iar mîinile noastre semănau cu niște lăbuțe de rață. Atunci știam, așa cum ne zicea mamaia, că asta înseamnă că acea cocă era gata pentru cozonac”, povestește Raluca.
Am mai mulți prieteni aromâni. Foarte apropiați. Și am, uneori, curiozități cu privire la tradițiile lor. Dar înțeleg, de la ei, că nu diferă prea mult. E însă ceva ce nu am mai auzit pînă acum legat de breviarul obiceiurilor de Paște. Mariana spune că, „din tradițiile aromânilor, încă se mai păstrează, în Dobrogea, așezarea la icoană a primului ou vopsit în culoare roșie, în Joia Mare, ca simbol al jertfei Mîntuitorului Iisus. După 40 de zile, de ziua Înălțării Domnului, oul roșu se îngroapă în pămînt, ca hierofanie telurică sau valorizare religioasă. Oul mai poate fi păstrat la icoană un an, apoi se înlocuiește cu un ou proaspăt, vopsit în Joia Mare. De asemenea, oul vechi care a stat timp de un an la icoană se îngroapă în Joia Mare și devine simbol al regenerării sau întoarcerea prin Terra Mater sau Mama Glie pentru că pămîntul produce forme vii”. Mariana Bafană și Raluca Petre sînt, acum, colegele mele. Mi-au fost profesoare atunci cînd eram studentă. Recunosc, nu-mi imaginam, cu 10-15 ani în urmă, că vom vorbi despre amintiri din copilăriile noastre. Mariana îmi explică și că „în anii trecuți, femeia aromâncă croșeta un săculeț în Joia Mare, apoi punea în el oul roșu și-l păstra 40 de zile lîngă icoană. Îngroparea oului în fertilitatea pămîntului echivalează cu o nouă naștere, așa cum spune și Eliade, în Tratatul de istorie a religiilor: „Tot ce iese din pămînt e înzestrat cu viață și tot ce se întoarce în el dobîndește viață”. Tot în trecut, femeile aromînce împleteau un mic obiect de vestimentație (bentiță, botoșei sau căciulă) pentru sănătatea copilului, însă obiectul trebuia început și terminat în Joia Mare”.
„Un ritual sfînt cu încărcătură magică a apărut brusc într-un context nu doar desacralizat, ci supracomercializat”
Prietena mea Corina este, și ea, aromâncă. Dar nu știe obiceiuri specifice doar aromânilor de Paște. Își aduce însă aminte, vizibil emoționată, de bunica ei, de dada, așa cum îi spunea, care cocea cozonaci și pîine în cireap, cuptorul din lut. „N-am mai regăsit niciodată în viața mea acel miros de pîine coaptă și de cononaci făcuți de bunica. De la ea am învățat despre postul Paștelui. Ea ne ducea la biserică să trecem pe sub masă, în Vinerea Mare. Era o emoție fantastică! Mergeam la biserică purtînd pe braț un coș din nuiele, în care aveam cozonac, ouă și vin roșu. Pentru mine, imaginea acelui coș încărcat, peste care era așezat un șervet de un alb imaculat, a rămas și pînă astăzi imaginea Paștelui. Duceam și buchete de flori. Erau narcise albe”, îmi spune Corina.
Ea susține că, în prezent, ceea ce se întîmplă în preajma sărbătorii îi lasă impresia a ceva „indecent, chiar deșănțat, îndepărtat de esență”. „Unul dintre momentele care m-au întristat și care m-au făcut să conștientizez și mai adînc această schimbare radicală dintre Paștele din copilărie și cel de acum a fost acela în care am găsit, pe rafturile unui supermarket, ouă deja vopsite. Un act atît de profund, cum este cel al vopsirii ouălor, pe care în copilărie îl priveam ca pe un ritual sfînt, cu încărcătură magică, a apărut brusc într-un context nu doar desacralizat, ci supracomercializat”, povestește Corina.
Nu știu dacă Paștele ține de respectarea obiceiurilor și a tradițiilor. Oamenii pe care-i simt parte din inima mea cred, fiecare în felul lui, în ceva sfînt sau în ceva magic. De dincolo de noi. Știu sigur asta, chiar dacă nu vorbim cu toții despre asta. Și știu că unii dintre ei se vor opri din drumurile lor zilnice ca să intre într-o biserică, pentru a aprinde o lumînare. Dar nu ca într-o instituție, ci ca într-o casă a unui Dumnezeu întotdeauna bun.
Ada Codău este jurnalist, asistent univ. la Specializarea Jurnalism, Facultatea de Litere, Universitatea „Ovidius“ din Constanţa.
