Cum am crescut printre necunoscuți

Emilian HOREA
Publicat în Dilema Veche nr. 835 din 20 - 26 februarie 2020
Cum am crescut printre necunoscuți jpeg

Am 18 ani. De cînd mă știu am fost un copil singuratic. Veneam de la țară, iar asta nu reprezenta un avantaj pentru că mă simțeam străin mediului din care proveneam. Acolo copiii nu prea citeau, nu își puneau întrebări, nu trăiau intens totul. Cel puțin așa mi se părea, iar în gimnaziu totul s-a accentuat.

Singurătatea mea a dospit și timpului cu prietenii îi preferam de multe ori compania unei cărți și aventura Facebook-ului. Treceam atunci prin niște probleme și dileme care mă măcinau încet şi cărora tîrziu le-am dat de capăt. Vorbeam cu părinții și colegii, rîdeam, dar pînă la un punct, unde mi se părea că n-ar putea ajunge niciodată. Mă simțeam tot mai exotic în casa mea, ca și cum nimeni nu mă putea înțelege, ca și cum nimeni nu mă putea ajuta și ca și cum eram închis.

Începusem să scriu poezii (din disperare), să citesc mai mult, dar, cel mai important, să vorbesc cu persoane de pe Internet. Am început cu grupuri despre trupe sau cîntăreți. Eram cu sutele și din toata țara. Postam toți chestii despre noi, despre cît de mult adoram unii cîntăreți și unele melodii, despre ce ni se întîmpla în viața noastră. Ceream sfaturi. De la subiecte triviale, precum cît de des e bine să te speli pe păr, pînă la cele mai complexe probleme, cum ar fi drepturile gay, ne spuneam tot ce ne trecea prin cap.

Și am învățat destule, ne simțeam toți ca într-o familie, ne cunoșteam între noi și de-abia așteptam miezul nopţii ca să putem posta ce ni s-a întîmplat peste zi și să vorbim între noi. Aveam 13 ani și mă simțeam conectat cu tineri de vîrsta mea, care gîndesc mai complex și sînt mai profunzi. Vorbeam cu multe persoane în privat și asta mi-a schimbat viața radical. Nu conta că eram foarte diferiți și că sîntem la sute de kilometri depărtare, fiecare credea într-un singur lucru: că poți avea prieteni la distanță mult mai buni decît cei care îți sînt ,,aproape“. Ne iubeam mult între noi.

Se organizau meeting-uri prin orașele mari la care mergeau doar cei mai norocoși, oamenii postau cînd se întîlneau prima dată, unde, cine cu cine, cît de mult se bucură. Ne bucuram și noi, doar pe jumătate, pentru că știam că avem și noi persoane cu care am vrea să ne vedem. Durea enorm, dar era și frumos. A trebuit să aștept ani pînă mi-am văzut cea mai bună prietenă față în față, pentru că ai mei nu înțelegeau conceptul acesta de prieteni la distanță – nici acum nu o fac. O considerau o pierdere de timp, puteau să existe riscuri, să nu știu cu cine vorbesc cu adevărat. Prieteni sînt doar ăia care te pot ajuta cînd ai o problemă, de la care poți împrumuta bani. Mă deprimă să îi văd că pun mai mult accent pe material decît pe relațiile autentice și că nu înțeleg cum persoanele care te ajutau cel mai mult sînt cele care îți dăruiesc ceva ce nu îți poate fi luat.

Oamenii pun prea mult accent pe fizic. Noi am învățat de mici să ne axăm pe personalitatea unei persoane. Nu ne păsa cum arăta cineva (de fapt, toți am trecut prin faza în care nici n-am avut poze cu noi la profil), ne păsa ce vise are, ce îi place să facă, cu ce probleme se confruntă. De fapt, se întîmpla să ne arătăm poze cu noi doar cînd ne simțeam destul de apropiați, cînd simţeam că am consolidat ceva. Poza era piesa finală de la puzzle, pentru că fără să ne știm înfățișarea reală, fizică, ne cunoșteam mai bine. Înotam în personalitățile noastre, fără să ne pese de aparențe, ne arătam cum sîntem noi cu adevărat, nu ne era rușine, nu ne inhiba ce spuneam, ascunși în spatele unei poze sau al unui nume fals. Te puteai arăta așa cum ești tu cu adevărat. Și nu ne era frică: ce pedofil sau criminal avea răbdare să vorbească cu tine ore întregi zilnic timp de cîteva luni, să îți înțeleagă toate problemele, să te ajute?

Așa gîndeam noi: dacă ești într-o conversație unde prezența fizică e inexistentă, devii lipsit de constrîngeri. Pe Internet, singurele lucruri care contează sînt mintea și modul de gîndire, pentru că imaginea e una fabricată, dar mintea nu o poți prefabrica. Dacă nu te cramponezi în aparențe și te deschizi cu cele mai bune intenții, pe Internet rămîne doar esența unei persoane.

Încă am prieteni cu care țin legătura de la 13 ani, persoane pe care le-am întîlnit ulterior și am rămas prieteni, persoane cu care n-am mai vorbit de mulți ani, ne-am întîlnit întîmplător pe la olimpiade sau proiecte educaționale și ne-am comportat de parcă ne știam deja, și chiar ne știam, cu toate că ne-am schimbat. Sînt persoane fără de care nu îmi pot imagina viața, pentru că au fost lîngă mine de la începutul adolescenței și au observat cum am evoluat, cum m-am schimbat. Încă mă iubesc.

Relațiile online sînt autentice

Acum doi ani, o persoană din grupurile acelea online a murit. O chema Oana şi s-a sinucis. Pînă în ziua de astăzi nu îmi pot explica de ce mă afectează atît de tare, pentru că abia am schimbat cîteva cuvinte. Dar m-a făcut să pun sub semnul întrebării totul, să prețuiesc mai mult viața. Aveam prieteni apropiați care au fost distruși pentru că ei vorbiseră mai mult cu ea. Simțeam prin empatie ce simțeau ei și cumva moartea Oanei ne unea. Nu știm de ce a renunțat la viață, dar toți am regretat că nu am vorbit mai mult cu ea, că nu i-am fost alături, că nu ne-am dat seama că are probleme. Am pierdut pe cineva dintre noi, din familia noastră răsfirată.

Mulţi dintre prietenii Oanei, au continuat să-i scrie. ,,Îmi pare rău. Am realizat cu toții prea tîrziu. Erai deja pe prima pagină din ziarul orașului tău. Am realizat prea tîrziu că universul nu te-a tratat așa cum meritai. Meritai să trăiești o viață lungă, să termini liceul, să intri la facultatea dorită în orașul dorit cu toți prietenii tăi. Trebuia să îți trăiești viața din plin, să fi continuat să te bucuri de lucrurile mici așa cum o făceai mereu. Încă țin minte cînd ne spuneai de o zi în care te-ai simțit fericită. Tocmai ce ai terminat de făcut curat în camera ta, ai deschis draperiile și ai observat că afară era cald și frumos. Ai mîncat Nutella și banane, și jur, în acest moment, vreau să mă gîndesc că acum te bucuri de o ciocolată caldă și te uiți pe geam la luminile străzii și apreciezi că e toamnă. Că ai mai rezistat un anotimp. Că ai să treci peste toate durerile încă un an. Dar deja au trecut doi și tu nu mai ești aici.“ (Denisa, 18 ani)

,,E 22 noiembrie. Seară. Mă aflu într-o mare de oameni care fredonează, care dansează, care zîmbesc. Eu îmi adun lacrimile ce mi se formează șiroaie la colțurile ochilor. Îl aud pe Brenciu care îmi repetă cu încredere că e cine vrea să fie într-o lume pe care n-o știe, că e cine vrea să fie, și nu, nu e prea tîrziu. Dar eu mă pot gîndi doar la faptul că pentru unii e, de fapt, prea tîrziu. Nu-mi pot scoate din cap ideea că Niciodată nu e prea tîrziu e o minciună. Dacă nu e prea tîrziu, atunci de ce nu pot să-mi reîmprospătez amintirea vocii tale? Atunci de ce nu pot să-ți iau fața în palme și să te pup pe frunte ca pe o soră mai mică? Atunci de ce nu pot să-mi încep ziua cu un mesaj de la tine? Atunci de ce nu pot să mă înec într-o mare de sunete din care să selectez doar rîsul tău ca să mă ghideze? Atunci de ce nu-ți pot vedea zîmbetul în altceva decît într-o poză veche de peste doi ani? Atunci de ce îmi spune toată lumea că ai murit?“ (Paula, 18 ani)

De ce ne unea? Pentru că știam cu toții de ce ne-am refugiat aici, că toți aveam probleme de care am scăpat cu ajutorul prietenilor de aici, știam cu toții că avem aici persoane care ne vor însoți o bună parte din viață, că am fi extrem de diferiți fără grupurile astea. Regretăm ca n-am putut ajuta o prietenă, că cineva care credea în povestea prieteniei necondiționate s-a stins, dar ne-am dat seama că prietenia e mai mult decît apropiere fizică, ci e ceea ce te leagă pînă și de un necunoscut.

Emilian Horea este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național ,,Liviu Rebreanu“ din Bistrița şi redactor al revistei POV21.

Foto: wikimedia commons

Week end în patru puncte principale și multe alte divagații jpeg
Week-end în patru puncte principale și multe alte divagații
Pe undeva, este și o dulce și tîrzie răzbunare a noastră, cu toate că întregul patrimoniu moștenit după 1918 aparține statului român, indiferent de stăpînitori, supuși și complicatele raporturi care au existat în trecut între ei.
Scrisoare către Leonida Neamțu jpeg
Scrisoare către Leonida Neamțu
Îți scriu, pentru că recent s-a reeditat una dintre cărțile tale.
Despre singurătatea din noi – nu i așa că îți place de mine? jpeg
Despre singurătatea din noi – nu-i așa că îți place de mine?
Este demonstrată științific legătura dintre creier, corp, mediu și vulnerabilitatea genetică.
Viețile netrăite jpeg
La ora prînzului
E o atenție pentru lumea mică, nevăzută, în mișcare, din jurul nostru, pentru care parcă n-am avut ochi pînă acum.
La stînga sau la dreapta? jpeg
La stînga sau la dreapta?
Gîndirea binară – natură versus cultură – este prea rigidă ca să explice complexitatea comportamentului verbal, care în mod clar e o combinație între cele două.
Sfîrșitul competenței: inamicul nevăzut al democrației?  – o discuție pe marginea cărții lui Tom Nichols jpeg
Sfîrșitul competenței: inamicul nevăzut al democrației? – o discuție pe marginea cărții lui Tom Nichols
Ceea ce suscită interesul „diagnosticianului” sînt atitudinile tot mai multor oameni. În primul rînd, legătura invers proporțională între „lipsa de informații” și „opiniile ferme”.
Gînduri pașnice „în vreme de război”, pentru ortodocși și nu numai jpeg
Gînduri pașnice „în vreme de război”, pentru ortodocși și nu numai
Sîntem într-o altă etapă a unui război surd pînă acum, într-o nouă formulă, „reloaded”, dar tot hîdă, de a ne raporta la alteritate.
Procese de onirință jpeg
Procese de onirință
Niciodată nu știi ce conduce la vis, pe cînd ce vine după aceea e mai limpede: rememorarea, reluarea lui în gînd pînă la dispariție.
Din jurnalul unui om cu „o mic” jpeg
Din jurnalul unui om cu „o mic”
Respectul diferă de politețe, atît în categoriile etice, cît și la locul de muncă.
O dilemă morală a fiecărei zile jpeg
O dilemă morală a fiecărei zile
La nivelul societății noastre întîlnim mulți oameni care funcționează în rol de victimă, e mai simplu să plasăm responsabilitatea în exteriorul nostru decît să ne asumăm alegerile.
Vise la feminin jpeg
Vise la feminin
Hélène Cixous reordonează material dintr-un jurnal de vise imens, mărturisind că n-a modificat nimic din eboșa inițială.
Sovietizarea selectivă a capitalismului american jpeg
Sovietizarea selectivă a capitalismului american
Tesla și alte afaceri „nou îmbogățite“ se bazează adesea pe finanțări externe, nu pe profituri.
Adaptați pentru viitor  Etica și estetica fericirii postmoderne jpeg
Adaptați pentru viitor. Etica și estetica fericirii postmoderne
Fericirea ne arată cum să devenim eroi ai propriei noastre vieți, ce înseamnă și cum să fim cu adevărat niște eroi buni și frumoși.
Traducătorul orchestră – interviu cu Andrei VIERU jpeg
Dragă domnule Andrei Cornea
Un om despre care nu sîntem siguri că a existat vreodată – de exemplu, Arjuna din Bhagavad-Gita – face parte din umanitate sau nu?
„Unde ni s entuziaștii, visătorii“ jpeg
„Unde ni-s entuziaștii, visătorii“
Oniriștii nu pornesc de la visele lor nocturne, inventînd hiperlucid altele, diurne.
De ce a murit macroeconomia? jpeg
De ce a murit macroeconomia?
Pînă cînd economiștii nu vor recunoaște existența unei incertitudini inevitabile, nu se va putea vorbi de o teorie macroeconomică, ci doar de măsuri de prevenire pentru situații de urgență.
Contabilitatea schimbărilor climatice jpeg
Contabilitatea schimbărilor climatice
„COP26”, Conferința ONU privind schimbările climatice de la Glasgow, a adus o importantă mutare de accent de la responsabilitatea guvernelor la puterea sectorului privat.
Visele de apoi jpeg
Visele de apoi
Cîți nu ne trezim, în veghea imediat următoare unui coșmar, cu veșnica analogie dintre spațiul oniric și viața de apoi?
Imagine, iconoclasm, icoană jpeg
Imagine, iconoclasm, icoană
Imaginea e liberă de orice cenzură, de orice limită tehnologică.
O afacere bună jpeg
O afacere bună
Militarii nu sînt mai deștepți decît alți oameni, dar se pricep de minune să stoarcă din fiecare soldat maximum de efort în minimum de timp.
Antinomiile istorice ale ortodoxiei jpeg
Rămîne Dumnezeu dator?
Vorbăria care consumă viața chiar și în preajma morții arată cel mai bine inconsistența caracterelor.
Dileme auctoriale jpeg
Dileme auctoriale
Atunci cînd lectura devine boală, lucru destul de frecvent, leacul vindecării trebuie căutat în altă parte: cartea nu mai e medicament, iar biblioteca nu mai e farmacie.
Făt Frumos de Magheru jpeg
Făt-Frumos de Magheru
Cum stăteam noi așa, prin gangul care făcea legătura cu trotuarul a apărut o arătare cu copite.
Trei pactizanți cu visul jpeg
Trei pactizanți cu visul
Odată calea deschisă, bolnavul ajunge să comunice cu presupusa lume a spiritelor încă din stare de veghe.

Adevarul.ro

image
Colosul cenuşiu. Ce ascunde muntele de zgură, una dintre cele mai mari halde din România VIDEO
În vecinătatea combinatului siderurgic din Hunedoara, se află una dintre cele mai mari halde de zgură din România.
image
Un şofer a rămas fără permis şi a fost amendat după ce a sunat la 112 ca să anunţe că este şicanat în trafic
Un apel la 112 a luat o turnură neaşteptată pentru un bărbat de 37 de ani. Acesta apelase serviciul de urgenţă ca să anunţe că un şofer îl şicanează în trafic, pe raza comunei brăilene Viziru.
image
Afacere de milioane de euro lângă un radar ce comunică direct cu baza Deveselu. „Nu s-a cerut avizul MApN”
MApN a dat in judecată Consiliul Judeţean Dolj după ce a autorizat construirea unui depozit in zona radarului din localitatea Cârcea. Instalaţia militară este importantă pentru apărarea aeriană a României. În spatele afacerii stă chiar primarul din Cârcea.