Cît de deschise pot fi economiile naţionale

În mijlocul celei mai adînci crize financiare de după Marea Depresiune, instabilitatea sistemului financiar mondial este cît se poate de evidentă. Dar aceasta nu este o instabilitate de moment: au existat mai multe episoade de criză în ţările industrializate, în ultimele două decenii, numeroase crize financiare şi monetare pe pieţele emergente, liberalizarea comerţului a lăsat multe ţări sărace cu mai multe daune decît beneficii, mitul "noii economii" s-a disipat, scandalurile corporative au arătat că favoritismele şi guvernarea proastă sînt mai complexe şi mai răspîndite decît se credea, bogăţia este distribuită mai inegal decît înainte, iar fragmentarea socială şi excluziunea au crescut atît în ţările bogate, cît şi în cele sărace. Şi totuşi, această dezordine a coexistat împreună cu un "consens" asupra principiilor şi practicilor economice, transpus în fapt printr-o liberalizare şi dereglementare a pieţelor, privatizare şi reducerea la minimum a sectorului public. Această "ştiinţă economică raţională" este, poate, în consonanţă cu ceea ce Max Weber numea "raţionalizarea vieţii", tendinţa noastră de a pune pe prim-plan cunoaşterea şi teoria, precum şi căutarea înţelepciunii supreme. Prăbuşirea comunismului a ajutat la naşterea unei singure cosmologii, "neo-liberală" în context economic. Acea cosmologie a fost potenţată de un regim internaţional bazat pe superioritatea covîrşitoare a SUA în toate domeniile. Această criză ar trebui să dea lovitura de graţie accepţiunii conform căreia economia este o ştiinţă "tare" (hard science). În mod sigur, a dezvăluit grave slăbiciuni ale fundamentalismului pieţelor. Desigur, au existat multe transformări determinate de pieţe - dar acestea ni se dezvăluie cu nuanţe, la o examinare mai atentă. Liberalizarea şi privatizarea au transformat societăţile postcomuniste - dar unicitatea lor geografică, etosul cultural şi politic, precum şi suportul considerabil din partea SUA şi a Europei Occidentale au făcut ca aceste ţări să reprezinte o situaţie cu totul specifică. Reformele orientate către piaţă au împins China şi India înainte - însă reformele lor au fost pragmatice, acordînd atenţie problemelor sociale şi celor ce ţin de dezvoltarea rurală, în timp ce pieţele financiare şi comerciale nu au fost liberalizate fără discernămînt. Globalizarea (şi liberalizarea) nu trebuie să constituie o mantră ideologică; poate fi un concept deschis care să definească "deschiderea" societăţilor sub impulsul schimbărilor tehnologice şi al nenumăratelor căutări ale progresului economic. O astfel de interpretare ar încuraja politici pragmatice şi flexibile şi ar elibera globalizarea de percepţia conform căreia aceasta este de origine occidentală. O asemenea abordare în interpretarea globalizării ar avea repercusiuni majore asupra politicilor publice naţionale şi a politicii internaţionale. Astfel, politicile publice naţionale ar deveni mai pragmatice, variate şi orientate către obiectivele tradiţionale ale creşterii economice, ale stabilităţii preţurilor şi justiţiei sociale. Unii ar putea spune că o prea mare varietate a design-ului instituţional şi de politică publică ar afecta uniformitatea mediului de acţiune şi ar împiedica funcţionarea eficientă a pieţelor. Acest argument nu este lipsit de temei, dar diminuează importanţa identificării politicilor care ţin cont de diversitatea condiţiilor din economia mondială şi de faptul că forţele pieţei nu induc convergenţa, în mod automat. Este posibil ca deja să asistăm la începutul unei schimbări semnificative în elaborarea politicilor financiare. Una dintre moştenirile intelectuale ale lui Keynes - aceea că fluxurile de capital, deosebit de volatile, sînt ostile comerţului şi prosperităţii - şi-a demonstrat relevanţa în această criză. De decenii tot auzim o mantră la nivel mondial: aceea că nu se pot face foarte multe la nivel naţional, deoarece pieţele globale ar pedepsi guvernul. Această criză încurajează întrebări fundamentale (este natura pieţelor globale dată de Divinitate?) şi întrebări ce pun în discuţie perspectiva schimbărilor de politică economică (nu sînt pieţele globale, pe lîngă motorul lor tehnologic, totodată şi produse ale deciziilor oamenilor de a stabili reguli pentru finanţe, comerţ şi investiţii?). Afirmaţia că nimic nu poate fi făcut în legătură cu fluxurile financiare atunci cînd provoacă suferinţă este neconvingătoare. Există o multitudine de reglementări specifice care pot fi impuse şi constrîngeri care pot fi exercitate. În mod analog, comerţul liber ar putea fi reexaminat, pe măsură ce preocupările statelor în legătură cu impactul acestuia asupra securităţii va creşte. Una dintre preocupări - împărtăşită de economişti de seamă şi economişti din domeniul dezvoltării - este costul asociat ajustării la presiunile competitivităţii. Un alt set de preocupări se referă la "securitatea vitală". Cît de mult "negoţ cu rivalul" este posibil înainte ca restricţiile să fie impuse. Vor accepta SUA sau alte state membre importante ale UE ca părţi valoroase ale celor mai sensibile sectoare industriale şi de IT să fie preluate de companii şi fonduri suverane de investiţii din China şi Rusia? Securitatea alimentară şi schimbările climatice vor induce o reţinere de la bizuirea în exces pe furnizorii externi. Putem gîndi global, însă riscurile existente ne pot forţa să ne limităm la modele "mai sigure" ale comerţului şi producţiei. Cu alte cuvinte, am putea asista la o domesticire parţială a forţelor pieţei, în încercarea guvernelor naţionale de a face faţă riscurilor sistemice şi tensiunilor sociale. Aceasta ar implica o prezenţă mai mare a statului în economie (elemente de capitalism de stat) şi o reglementare mai amplă; elemente ale "economiei de război" vor fi mai vizibile în politicile publice, chiar şi în democraţiile liberale. Nevoile presante vor fi mai importante decît înclinaţiile ideologice. Astfel de preocupări ar putea stimula formarea de alianţe între grupuri de ţări care împărtăşesc interese comune. UE este deja un astfel de bloc. O zonă de comerţ transatlantic ar putea de asemenea să apară. Am putea asista la o replică a acesteia în Asia. Rivalitatea şi experienţa - în ciuda speculaţiilor, nu a fost formată o uniune monetară după criza asiatică din 1997 - ne sugerează că aşa ceva ar putea să nu se întîmple; totuşi, dacă yuan-ul devine monedă de rezervă, raţiunea de a crea o uniune monetară asiatică ar creşte. Mai multe grupuri sub-globale ar putea, atunci, să apară pentru a diminua potenţialele efecte devastatoare ale unui sistem mondial complet deschis. Acestea ar opera într-o lume multipolară formată din mai multe puteri globale - iar existenţa unori poli care să constituie alternative la puterea Statelor Unite ar putea crea ea însăşi bariere în calea comerţului mondial liber, investiţiilor şi finanţelor. Cum ar putea evolua UE într-un asemenea context? Logica pieţelor unice ar putea rămîne dominantă, dar deciziile de politică publică ar putea fi destul de nuanţate la nivel naţional. În absenţa unei politici externe şi de securitate comune şi în faţa unor riscuri de securitate crescute, guvernele naţionale ar fi mai active în economie. De aceea, UE ar putea continua să aibă o structură a procesului decizional destul de complicată. Prin urmare, cine ar trebui să formuleze şi să impună un regim internaţional potrivit pentru secolul XXI? SUA nu vor mai avea capacitatea să o facă în continuare. În starea actuală, UE nu ar putea să preia un astfel de rol. Iar o schimbare fundamentală a arhitecturii internaţionale a instituţiilor financiare atîrnă de ceea ce principalii actori inter-naţionali doresc să facă şi de cum se plasează aceştia unii faţă de ceilalţi. Dacă SUA, UE şi puterile globale emergente pot ajunge la un acord în ceea ce priveşte reforma, alţi actori importanţi li se vor alătura, în cele din urmă. Provocarea lor va fi să facă economia deschisă să funcţioneze pentru întreaga lume. Aceasta implică renunţarea la o credinţă oarbă în virtuţile de autovindecare şi autoreglementare ale pieţei. Aceasta chiar s-ar putea întîmpla. (articol apărut în European Voice, 4 decembrie 2008) traducere de Mihai PANAIT