Cartea din cutia Pandorei
Frédéric Beigbeder a făcut critică literară, cronică de televiziune şi a lucrat în lumea publicităţii. Şi-a atras succesul prin publicarea romanului 199.000 lei, text anarhic şi savuros ce contestă sistemul social în ansamblul său şi pe cel publicitar îndeosebi. Între 29 septembrie şi 2 octombrie a.c., scriitorul francez se va afla în Bucureşti pentru a-şi lansa ultima sa carte, Egoistul romantic, publicată la Editura Pandora-M, ca şi romanele 199.000 lei, Memoriile unui tînăr ţicnit, Dragostea durează trei ani şi volumul de povestiri Nuvele sub ecstasy. În România, cărţile dvs. au fost traduse şi publicate la Editura Pandora-M. Există ceva de "cutie a Pandorei" în literatura pe care o scrieţi? Orice carte trebuie să fie o "cutie a Pandorei". Nu foloseşte la nimic să scrii cărţi inofensive. Îmi place să deschid o carte fără să ştiu ce urmează să se întîmple în ea. Toate romanele pe care le prefer sînt periculoase, imprevizibile. Declanşează cataclisme. Iată de ce este normal să fiu publicat de Editura Pandora-M! De ce rubrica dvs. de critică literară din Lire - unde afirmaţiile pe care le faceţi trădează uneori foarte multă tandreţe - se numeşte "Cronică de rea-credinţă"? Mi s-a părut nostim să-mi intitulez cronica "de rea-credinţă", pentru că acest titlu îmi scuză dinainte toate prostiile. Şi apoi, mediul literar este atît de ipocrit, încît acest titlu se potriveşte de minune. O întrebare tipică, presupun, din partea unui cititor care trăieşte într-o ţară a fostului Bloc comunist: ce v-a determinat să vă angajaţi în campania electorală a lui Robert Hue, candidat al Partidului Comunist francez la alegerile prezidenţiale? Să fie oare vorba de aceeaşi frondă care vă făcea să vorbiţi despre o "stîngă caviar" sau despre o "extremă stîngă Prada"? Ce vă face să credeţi că membrii Partidului Comunist francez nu ar repeta gesturile predecesorilor lor din Est? Nu sînt comunist, l-am susţinut pe Robert Hue în 2002 doar pentru că avea aceeaşi opinie ca şi mine în privinţa publicităţii. În Franţa, Partidul Comunist a adoptat o orientare nouă, a denunţat erorile staliniste şi a participat la guvernarea social-democrată a lui Jospin (şi nimeni nu a fost trimis în gulag în această perioadă). Cu adevărat comunişti sînt Olivier Besancenot şi Arlette Laguiller, nişte extremişti periculoşi, care obţin la alegeri mai multe voturi decît Partidul Comunist! Oricum, am părăsit politica după rezultatul ruşinos obţinut cu ocazia Referendumului privind Constituţia Europeană, cînd am fost în mod public pentru "Da". Imaginea dvs. diurnă, şi mai ales nocturnă, este cea a unui mare amator de cluburi zgomotoase, deschise omniconsumismului dezlănţuit. Cum rămîne cu scriitorul retras, în mod tradiţional, într-un colţ liniştit de cafenea? Să nu mai fie oare de actualitate această ipostază? Imaginea scriitorului retras undeva, departe de lume, este un clişeu puritan. Majoritatea romancierilor pe care îi admir erau oameni de societate care se amuzau, ducînd o viaţă agreabilă şi luînd totodată notă de epoca şi contemporanii lor. Balzac, Zola, Dumas, Hugo, dar şi Proust nu sînt nişte sihaştri. Dacă ar trăi în zilele noastre, nu ştiu dacă ar pierde tot atîta timp ca mine prin cluburi disco, deşi eu, unul, nu consider că asta ar fi o pierdere de vreme. Acolo fac observaţii, iscodesc şi mă păstrez tînăr. Trăiesc cu ideea că moartea o să mă ia de acasă, din patul meu, nu de pe ringul de dans. Din călătoriile dvs. prin lume păstraţi cîteva imagini-suvenir, pe care le numiţi "aceste Graal-uri din care-mi sorb curajul". Printre ele, există şi o grădină publică din Bucureşti, Parcul Cişmigiu, unde aţi stat "la taclale după pofta inimii cu o pisică românească". Ce spunea pisica? Eram prea cherchelit, nu-mi mai amintesc! Să fi zîmbit ca pisica lui Lewis Carroll, cu dinţii lui Dracula?
