Aruncă știința la cîini!

Acum cîțiva ani devenise virală replica jandarmilor: „Luați site-ul de cultură și băgați-l la dubă“. În 2020, știința a ajuns mai rău, a fost dată la cîini. În doar o lună am pierdut trei gîște cu gît roșu care aveau emițător, iar ultima dintre ele a sfîrșit mîncată de un cîine care păzea o gospodărie sătească din județul Brăila. Cum a ajuns acolo, ăsta ar fi fost scenariu de film dacă ar fi fost vorba de un om. Pentru pasărea în cauză lucrează organizații din aproape toate țările de pe ruta de migrație – proiectul e finanțat de Comisia Europeană și se numește LIFE16 NAT/BG/ 000847 „Life for Safe Flight“.

Gîsca cu gît roșu botezată Emilia a fost capturată de ornitologi în Kazahstan. Cîntărită, măsurată (e cea mai mică specie de gîște din lume), i s-au pus inele ornitologice cu serie și număr, i s-a amplasat un emițător satelitar. A cuibărit în Siberia, lîngă un cuib de bufniță de zăpadă sau unul de șoim călător. Cînd o vulpe polară vrea să mănînce puii sau ouăle de gîscă, atunci intervine pasărea de pradă, care își simte și ea puii amenințați de mamifer. Ghearele în față, zboară smocuri de blană, iar puii scapă. Emilia a plecat apoi spre România. A trecut prin Rusia și a evitat moartea în Kazahstan, unde ajunsese în plin sezon de vînătoare. Am răsuflat ușurați cînd a traversat Ucraina și a ajuns la noi. Emilia a transmis peste 7.200 de locații în care gîștele astea – doar 50.000 în lume – cuibăresc, staționează pentru a se hrăni, iernează, înnoptează. Pe baza acestor locații transmise, vin milioane de euro în România. Gîștele mănîncă boabele de porumb rămase după recoltare, dar trec și la grîu și rapiță, abia încolțite. Fac și pagube, de aceea apar subvențiile și măsurile de agromediu de sute de euro la hectar în zonele unde iernează pasărea la noi. Iar păsările sînt ușor de înțeles. Dorm pe lacuri, să fie ferite de vulpi, cîini hoinari, șacali, oameni, iar apoi pleacă să se hrănească în cîmp. Revin la prînz pe lac să bea apă, se duc iar pe cîmp, revin seara la somn. Locul de odihnă se schimbă doar cînd lacul îngheață sau cînd sînt împușcate la prima oră, cînd ele pleacă să se hrănească.

Emilia dispare în ceață

Din seara de 14 ianuarie, emițătorul păsării trimite aceeași poziție – curtea unei case din satul Victoria. Și începe nebunia. Specialiștii bulgari care o monitorizau atent alertează pe 15 ianuarie toți partenerii români din proiectul menit să o studieze pe Emilia și să îi protejeze specia – SOR, Ministerul Mediului, AGVPS, Parcul Natural Balta Mică a Brăilei. Pe 16 ianuarie, cu Garda de Mediu, Poliția județului Brăila și Poliția locală se pleacă în căutarea emițătorului și a păsării. Pasărea nu a mai fost găsită, doar micuțul aparat pe care îl purtase 10.000 de kilometri în zbor. Era aruncat lîngă un cîine de pază, cu intestinele, penele și organele interne ale gîștei. Era clar că murise. Emițătorul și inelele erau neatinse de dinți de cîine, nu aveau nici un defect. Era clar pentru noi că fusese tranșată, iar resturile aruncate la cîine. Era clar că persoana care a făcut asta habar nu avea ce este un emițător. Nu era clar cum a ajuns aici. „Am dușmani care poate au făcut asta. Nu mă interesează pe mine de gîștele voastre. Eu noaptea dau drumul la cîini să mă apere de dușmani, a venit cîinele cu trei sau patru gîște de undeva“, atîta a avut de zis stăpînul cîinelui despre caz, de față cu biologii. Mai departe este ancheta Poliției. Mai departe au pornit ipotezele – că omul e vînător (nu este), că au fost alți braconieri (nu știm), că a fost braconată cu lațul, cu boabe otrăvite, cu boabe de porumb în care se pun cîrlige de pescuit, că pasărea a intrat în ceață și s-a lovit de ceva. Emițătorul și datele transmise au clarificat tot.

Ultimul zbor

Zi de zi, Emilia dormea pe un lac din județul Ialomița. Zi de zi mergea să se hrănească în cîmp. La fel a făcut și pe 14 ianuarie. Niciodată nu intrase în zona satului Victoria. Pentru a avea și o părere neutră, discuțiile biologi-vînători au fost destul de încordate, a fost solicitată o expertiză a datelor din partea unui specialist de la Societatea Norvegiană de Ornitologie. Thomas Aadvark a analizat toate datele. Pasărea a avut o scădere bruscă de temperatură în jurul orei 15. Bruscă înseamnă că s-a răcit deodată, că temperatura corpului viu s-a dus la temperatura unui corp mort. Apoi, pasărea avansează pe teren arabil cu viteza de 2,4 kilometri pe oră. Spre nord, spre satul brăilean, direcție în care nu fusese niciodată. Se învîrte în jurul satului, apoi emițătorul transmite din curtea unde a fost găsit. Final de drum, început de anchetă. Pentru că este o specie protejată, pentru că este o specie care nu se vînează, pentru că dacă ești prins după vînătoare cu ea în mașină este braconaj. Pentru că dacă ai împușcat o gîscă cu gît roșu din greșeală te costă 1.350 de euro și eu nu știu de nici un caz în care să se fi întîmplat asta. Pentru că la ora actuală este „pe cale de dispariție“, cum se spune în presă și în școli, adică are statut de „Vulnerabilă“ pe Lista Roșie a IUCN. Sau, dacă vreți, pentru că nu tot ce zboară se mănîncă. Și da, deși sîntem parteneri cu vînătorii în proiectul ăsta, iar ne-am certat. E inadmisibil să pierzi trei păsări cu emițător în numai o lună.

Ain’t no love...

Alexa a fost prima pasăre care „a emis din același loc“ – ăsta este eufemismul biologilor pentru situațiile în care ei cred că pasărea a murit. Am găsit hamul și emițătorul, nu și pasărea. Ipoteza optimistă este că pasărea s-a eliberat de ham și a scăpat, dar cea pesimistă este că a fost împușcată și emițătorul lăsat pe loc. Serghei a avut soarta unei alte gîște pe care o monitorizam acum cîțiva ani, Darko, și a dispărut cu tot cu emițător. Da, ca avioanele din Triunghiul Bermudelor, așa a dispărut, fără urmă. Cînd biologii au mers pe teren să caute aparatul și pasărea, conform ultimelor coordonate transmise, nu au mai găsit nimic. Nici pasărea și nici emițătorul. Ipoteza noastră este că a fost braconată și emițătorul a fost distrus.

Organizația la care lucrez eu este parteneră în acest proiect cu ONG-ul reprezentativ al vînătorilor, AGVPS. Dar iubirea este încă la modul condițional optativ. Nu prea ne iese. Cînd aflăm că a mai picat o gîscă cu emițător, ne gîndim că vînătorii sînt de vină. Cînd dăm știrea, ei spun că vrem să îi ponegrim, deși nu avem dovezi. Nici nu prea merge altfel, de prea mulți ani nu avem încredere unii în alții. În ceea ce privește pictarea unei imagini urîte pentru vînători, chiar nu cred că este nevoie de ajutorul meu. Găsim „common ground“, de obicei, împotriva braconierilor – pentru că nici un vînător cu un pospai de etică nu iubește braconajul. Ne certăm destul de des. Da, și pentru gîște, dar și pentru ciocîrlie – pasărea aia e vînată de străini, iar românii doar vînd dreptul de a o ucide, în opinia mea. Sînt braconate mai multe alte specii de păsări pentru că vînătorii nu le recunosc, nu le pot distinge, habar nu au în ce trag. În toamna lui 2019, colegii mei au fost la Poliție în Buzău și Brăila să identifice cîteva mii de păsări ucise sub pretextul că sînt ciocîrlii. Ce să vezi, doar cîteva sute erau ciocîrlii, restul erau specii protejate.

Cădem de comun acord cu vînătorii atunci cînd cerem controale tot mai dese. Autoritățile au dreptul ăsta. Au puterea să elimine braconierii, să supervizeze ce se împușcă și în ce condiții. Pentru că un vînător care trage în gîște pe ceață sau în întuneric, fără să știe în ce nimerește, ăla nu e vînător. Pentru că ar trebui să cunoască speciile și nu le știu toți. Pentru că vînătoarea nu are voie să devină afacere, ci trebuie făcută sustenabil, ca și în alte țări europene.

Dar nu despre vînători este vorba, ci despre a identifica posibilitățile de a ajuta speciile protejate să nu dispară. Și orice am face noi, orice ar face vînătorii de bună credință, oricîte măsuri am cere și oricîtă hrană am duce pe cîmp sau în pădure, fără funcționarii statului, fără autorități – cei care sînt plătiți de noi să protejeze fauna – nu se va face nimic. Momentan ne certăm între noi – biologi, oengiști, vînători –, dar partea bună este că ne mai și înțelegem, măcar într-o mică măsură. Și cînd vom ajunge să ne unim frustrările și nervii, probabil că autoritățile vor trebui să pună osul la treabă. Să întărim statul, așa cum îi spunea SOV lui Cătălin Tolontan acum ceva timp într-o dezbatere la TV. Pentru mine asta înseamnă să avem un examen draconic pentru a deveni vînător, un sistem informatic de raportare a cotelor, să fie o activitate transparentă și să facem educație. Să ajungă informațiile că gîsca cu gît roșu este specie protejată pînă și în satele brăilene.

Care a fost efectul imediat al știrii că Emilia a murit? După jurnalele TV au apărut imediat și la noi, și la vînători mesaje în care oameni din mai multe județe au anunțat că și ei au găsit gîște cu gît roșu rănite. Păsările sînt acum la veterinarii de la Fundația „Visul Luanei“, singurul centru de reabilitare de animale sălbatice din București. Apropo, statul român nici măcar un astfel de centru nu are, toate sînt inițiative din societata civilă, cam atît de mare este grija Guvernului pentru faună.

Disclaimer-ul autorului

1. Materialul ăsta nu se vrea green washing pentru vînători, deși sînt fiu de vînător. Nici nu vreau să îi fac mai frumoși, nici mai urîți, nici nu cer interzicerea vînătorii, nici nu îi fac reclamă – am 100 de kile și nu mă pot ascunde după deget. Dar ornitologia a pornit cu arma în mînă. Biologia a pornit așa. E vizibil la orice muzeu mergi, unde găsești exponate împăiate sau conservate în formol. Așa au aflat oamenii mai multe despre speciile de animale, așa a pornit studiul aprofundat pentru multe specii – unele dintre ele protejate acum. Biologii au trecut de la armă la binoclu și lunete performante, putem observa detaliile unei păsări fără să o deranjăm, iar de ucis nici nu mai încape vorbă. Pierdem fauna în ritm extrem de alert în lume, în Europa și în România. În 2015 am avut o campanie a SOR care a reușit să ne facă extrem de antipatici pentru vînători – și acum aflu că pleacă spre mine înjurături pentru clipul cu soprana împușcată pe scenă, ca mesaj împotriva vînătorii de ciocîrlie, cînd se enervează vînătorii. Nu mă afectează înjurăturile, noi continuăm pînă cînd ciocîrlia nu se va mai vîna la noi. Dar dacă lucrezi împreună, ajungi să te cunoști mai bine. Așa că sîntem primul ONG de conservare cu un proiect internațional la care avem AGVPS partener, cel de conservare a populației gîștelor cu gît roșu. Nu sînt cei mai comozi parteneri, dar nici noi. Trebuie doar să mai lucrăm împreună, și încă mult de tot.

2. Să nu trăiți cu impresia că sîntem singurii „înapoiați“ care au aruncat știința la cîini. O acvilă țipătoare mică din România, care avea emițător, a fost ucisă acum cîțiva ani în Africa, deoarece un șaman local a declarat-o ființă magică cu televizor pe ea. An de an apar știri cu păsări spioni „arestate“ în Israel, Afganistan și în alte zone de conflict – nu sînt spioni, sînt doar păsări monitorizate de biologi cu emițătoare. Răspunsul e unul singur, în opinia mea – educație.

Ovidiu Neculai Bufnilă este responsabil de comunicare al SOR.

Foto: Emil Todorov