La alegerile parlamentare din 6 decembrie 2020 nu a fost vorba de un vot motivabil ideologic. Las la o parte interesul scăzut al partidelor de a se defini doctrinar, de exemplu de a se implica în disputele privind raportul dintre individ și societate sau de a urmări consecvent un anume tip de dezvoltare economică. În definitiv, din acest punct de vedere, pretenții prea mari de la niște partide postcomuniste nu poți avea. Dar observ că și perioada marilor opțiuni valorificabile ideologic s-a consumat, și încă nu de azi, de ieri, ci din urmă cu aproximativ 15 ani - și aici mă refer la opțiunile privind economia de piață, democrație, calea europeană. Nu spun că e bine sau rău, e doar o constatare. Nu mai avem de rezolvat o problema agrară, sau vreo problemă a proprietății. Nici măcar nu avem de ales între o tabără sau alta a Europei, cum era acum o sută de ani. România e revenită în postura ei clasică din perioada modernă, și anume de aspirantă la standardele europene, ceea ce în sine nu e o stare indezirabilă. Acum e o vreme a votului practic, în care partidul vine cu idei de a rezolva probleme „tehnice”, legate de proasta administrare, corupție, gestionare defectuoasă a treburilor publice, începînd cu emiterea legilor și problemele sistemului sanitar și sfîrșind cu electrificarea și canalizarea.

Din acest punct de vedere, alegătorul are criterii insuficiente de a discerne. La nivel de promisiuni, toate partidele stau bine. Ce garanții dau ele că vor pune în practică programele? Nici una; nici de ordin ideologic, nici din punct de vedere al calității medii a propriilor activiști, nici din punct de vedere al experienței de pînă acum. Singurul mod în care un alegător s-a putut hotărî a fost să își facă o ierarhizare a priorităților „tehnice” de care, în opinia lui, România are nevoie, și să vadă cît de bine se potrivesc ele cu programele de guvernare propuse de partide. Ce partid are programul mai potrivit cu ierarhizarea alegătorului, acela ar fi putut fi ales pentru a fi votat. E singurul mod cît de cît rațional de alegere, în epoca aceasta postideologică. Că vei fi înșelat? - da, e o posibilitate, dar nu ai nicio pîrghie de a reduce acest risc.

A doua observație e legată de absenteism. Cei ce nu au fost la vot au fost criticați de către cei ce susțin că au fost, pe motiv că nu le pasă de soarta țării. Lucrurile sînt însă aici mai nuanțate. În primul rînd, dificultatea alegerii expusă mai sus a fost o realitate. În al doilea rînd, iarăși tehnic vorbind, votul nu e obligatoriu în România, dar nici în multe alte democrații. În al treilea rînd, a existat recent o consultare populară la care mulți dintre cei ce azi insistă pe prezență au insistat pe absență și boicotare a votului; unde e coerența? Dar cel mai important argument este că absenteiștii nu sînt o masă omogenă. Motivațiile neprezentării sînt numeroase, iar mulți comentatori nu se obosesc să distingă între ele. Unii alegători pot manifesta dezinteres față de soarta națiunii, dar sînt și alții care nu se regăsesc în opțiunile politice prezentate. Aceștia de multe ori aleg să nu voteze în mai deplină cunoștință de cauză decît unii dintre cei ce votează. Aici întrebarea se întoarce către partidele participante: consideră ele că au reușit să li se adreseze și acestor potențiali alegători? Răspunsul ar putea fi evident.

În sfîrșit, legat de absenteism este și contextul pandemic în care s-a desfășurat acest scrutin. A fost menționată teama de votul fizic, de infectare în timpul exercitării lui. Dar pandemia e… pan-demie, e pan-demos, e peste toți oamenii, cum spune înțelesul ei grecesc originar. Or, în alte țări, prezența la urne a fost ridicată, în același context special din anul comun 2020. Cred că, la noi, absenteismul a fost, de fapt, și expresia unui vot de blam privind gestionarea crizei provocate de pandemie. Nu a fost avertizat numai partidul de guvernămînt, ci clasa politică în general. Rata absenteismului la alegerile parlamentare din 2020 transmite că alegătorii nu au încredere că politicienii pot gestiona o situație de criză majoră, cum este cea a pandemiei de Covid-19. Din acest punct de vedere, nu avem nici un partid cîștigător, ci doar partide norocoase. Față de performanța din toamnă, PSD și USR-PLUS pot fi mulțumite cu progresele făcute, fie ele și de cîteva procente, în vreme ce PNL, care a pierdut față de locale aproximativ cît a cîștigat PSD, poate spune că a scăpat ușor. Dar putea fi criza gestionată mai bine în România, de către PNL sau de către un alt partid? Aici e o altă discuție, care însă iese din cadrul de față.

Ca o notă de subsol la unele comentarii auzite aseară la TV. Într-o emisiune în care politicienii erau înfierați paușal că au săpat la temelia credibilității Parlamentului, comentatorii înșiși spuneau apoi că viitorul Parlament nu va avea nicio credibilitate, cu o rată a absenteismului așa de pronunțată. Vreau să îi asigur însă că nu rata le va mînca parlamentarilor prestigiul. De obicei, ei și-l devorează singuri. Parlamentul acesta pornește, ca și precedentele, de la zero, cu o configurație nouă și cu o zestre genetico-politică dată. Votul de blam pe care l-am menționat nu se adresează instituției parlamentare, ci populației ei. Instituția Parlamentului nu e afectată de specificul unui scrutin, ci doar de eventuale derapaje autoritariste.

Tot de la comentatorii de aseară, am înțeles ca AUR e partidul-protest, care apare cînd puterea si opoziția dezamăgesc. Mă uit însă la procentele acestui partid foarte activ online (posibil după modelul campaniei pro-Brexit sau pro-Trump din 2016, în răspărul oricărui GDPR), de care nu prea am auzit pînă acum și acum, deodată, iată-l în Parlament, și nu mă pot abține să nu-l compar cu coronavirusul însuși, care se propagă neștiut cu o viteză uluitoare: nici nu știi de unde l-ai luat.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Sursa foto: adevarul.ro