Una dintre ideile lui Aristotel, care a ajuns pînă la noi, este aceea că fericirea reprezintă scopul ultim sau sensul vieții omului. Fericirea este un scop în sine, iar tot ceea ce face omul în această viață este, în fond, în vederea dobîndirii fericirii sau a unei vieți fericite. Dar, ne spune Aristotel, despre un om nu se poate afirma că este în mod deplin sau complet fericit înainte de a părăsi această lume. Doar după ce a plecat dintre noi vom putea spune cu adevărat dacă el a fost sau nu fericit. Asta pentru că sensul fericirii era la Aristotel echivalent mai degrabă cu cel de împlinire, de calitate bună a vieții și nu cu cel modern, subiectiv și psihologic, de a te simți fericit dintr-un motiv sau altul. În acest sens, ai putea să fii fericit (adică împlinit) fără să te simți neapărat fericit (să fii într-o stare de exaltare interioară). Fericirea (eudaimonia) nu este, potrivit lui Aristotel, o stare subiectivă sau doar un afect (pathos), ci, mai degrabă, un proces, o activitate sau o situație obiectivă în care te afli, o situație în care „lucrurile îți merg bine, în care ai succes (1098b, 20-22), prosperi sau înflorești“ (1095a, 19-20) (Valentin Mureșan, Comentariu la Etica nicomahică, p. 294). Dacă, de exemplu, asupra unui om sau a familiei lui se abătea o nenorocire sau dacă rămînea fără cele necesare traiului, fără prieteni sau fără libertatea de a face ceea ce dorea să facă etc., atunci despre acel om nu se mai putea spune că era fericit, adică împlinit. Tocmai de aceea considera Aristotel că despre un om nu se poate spune cu adevărat că este fericit în mod deplin sau complet decît atunci cînd viața lui a ajuns la sfîrșit. Pentru că oricînd el ar fi putut suferi o nenorocire atît de mare încît să-l facă nefericit pentru tot restul vieții.

Dacă te uiți astăzi pe rețelele sociale, vei întîlni deseori îndemnul motivațional: „Fă ceea ce te face fericit!“. Numai că, de cele mai multe ori, sensul lui fericit este aici cel subiectiv, psihologic, de stare sau trăire interioară de moment. Cu alte cuvinte, dacă iei un drog sau bei mai mult alcool sau faci orice altă activitate care îți aduce o plăcere de moment sau o stare de exaltare interioară de moment, atunci, potrivit ideii motivaționale din îndemnul de mai sus, te vei simți fericit. Dar nu vei fi neapărat fericit. Cel puțin nu în sensul lui Aristotel. Pentru că ceea ce te poate face să te simți fericit pentru un moment (exaltarea de moment) te-ar putea face nefericit (ne-eudaimon) pentru mai mult timp. Din acest motiv, îndemnul de mai sus ar suna mai potrivit în acest fel: „Fă ceea ce te împlinește!“ sau „Fă ceea ce te face împlinit!“. Fă ceea ce te face eudaimon, intrînd sub purtarea de grijă a unui daimon bun (eu – bun; daimon – spirit supranatural, înger păzitor). Fericirea, în sensul de eudaimonia, are mai mult de-a face, așadar, cu calitatea vieții (celui în cauză) și mai puțin cu o stare subiectivă de moment, pe care el o va simți uneori.

Una dintre întrebările centrale ale eticii este: cum ar trebui să trăim? Răspunsul la această întrebare, aproape unanim acceptat, este acela că ar trebui să trăim în așa fel încît să fim fericiți (adică împliniți). Ceea ce diferă însă sînt opiniile cu privire la ce înseamnă a fi fericit. Unii vor zice că fericirea înseamnă trăirea plăcerii, alții că ea înseamnă să ai bogăție materială, alții că ea constă în a-i ajuta pe ceilalți și a face bine în jurul tău, alții că ea este echivalentă cu dezvoltarea și evoluția spirituală etc., păreri care, după cum putem observa, sînt și astăzi, în mare, cam aceleași ca pe vremea lui Aristotel.

Pentru Aristotel, fericirea nu era însă o stare afectivă, dar nici o stare finală, un rezultat final; ea era, mai curînd, o energeia, un act sau un proces, o activitate de activare a virtuților etice (a nous-ului practic) și dianoetice (a nous-ului speculativ) ale sufletului. Iar virtuțile pot fi dobîndite la fel cum sînt dobîndite abilitățile necesare exersării unei arte. De exemplu, curajul se dobîndește pe cîmpul de luptă, ne spune Aristotel, adică prin acțiune; printr-o acțiune concretă, exersată în mod repetat. La fel și celelalte virtuți etice, dar și dianoetice (intelectuale) deopotrivă (care presupun și ele exersarea constantă). Tot prin exersarea regulată a virtuților se dobîndește și înțelepciunea practică (phronesis) și se formează înțeleptul practic (phronimos). Fericirea poate fi dobîndită, într-un mod aparte, și prin contemplare (activarea nous-ului), și prin exersarea filosofiei (activarea sophiei).

Ești fericit, potrivit lui Aristotel, atunci cînd ceea ce faci în mod constant în viața de zi cu zi duce la actualizarea tuturor calităților și virtuților sufletului tău (etice şi dianoetice deopotrivă – tinzînd însă spre cea mai înaltă dintre ele: activarea nous-ului, prin contemplare), virtuţi ce trebuie însoţite de plăceri specifice şi potenţate de bunuri exterioare şi mijloace utile, toate acestea fiind necesare pe parcursul întregii vieţi. Un om care ar dispune de toate acestea ar putea fi numit un om fericit. O viață fericită ar fi, așadar, una în care omul își dezvoltă și își exercită toate calitățile sale și, în special, pe cele care îl singularizează pe el ca om, adică pe cele care îl apropie mai mult de divin decît de animalitate.

Cu puțin timp în urmă a plecat dintre noi profesorul Valentin Mureșan, comentator și promotor de seamă, printre altele, al eticii lui Aristotel. Într-una dintre cărțile sale, el nota: „Un om care are posibilitatea să trăiască o viață împlinită – iar nu unul care doar se fălește din cînd în cînd cu ea din perverse rațiuni de «imagine» – merită într-adevăr să fie lăudat și bănuit că a avut șansa întîlnirii unui daimon bun care l-a luat în grijă“ (Valentin Mureșan, Comentariu la Etica nicomahică, p. 365). Dincolo de toate încercările vieții prin care a trecut profesorul Valentin Mureșan, cred că ceea ce a lăsat în urma lui la nivel profesional (prin activitatea lui filosofică și universitară), dar, fără îndoială, și la nivel personal ne poate face să credem că el a fost unul dintre acei fericiți muritori care au avut șansa întîlnirii unui daimon bun, care l-a luat în grijă și l-a ghidat pe întreg parcursul vieții și activității lui pe acest pămînt. În acest sens, el a fost, fără îndoială, un om fericit.

Victor Gelan este absolvent de filozofie și psihologie.

Foto: wikimedia commons