George Enescu rămîne tot ce este mai bun, de valoare, de calitate, de curățenie morală și un exemplu de verticalitate, eleganță spirituală, modestie, sinceritate și onoare; pe scurt, un om de cultură, în cel mai adevărat sens al cuvîntului, pe care România l-a avut și îl are. Toate, calități greu de întîlnit în scumpa noastră Românie de astăzi.

Oedipul sofoclesian, transpus în muzică de Enescu de-a lungul unui sfert de veac, este nu doar una dintre cele mai importante lucrări de teatru muzical din galeria culturală mondială, ci și un prețios simbol a ceea ce România a dat culturii muzicale. Montarea capodoperei enesciene Oedip pe scena Operei de Stat din Viena, în timpul direcțiunii mele, este un lucru bine cunoscut. Însă faptul că cel mai prestigios festival din Europa, și nu numai, și-a propus pentru ediția din 2019, pe lîngă prezentarea unei serii de concerte camerale cu muzica lui Enescu, interpretate de cei mai valoroși instrumentiști, și montarea capodoperei compozitorului nostru este sau, din păcate, ar trebui să fie, într-adevăr, o mîndrie pentru noi, românii.

Cu cîțiva ani în urmă, intelectualitatea și cultura română s-au bucurat de o apreciere internațională atunci cînd eminentul Andrei Pleșu a susținut discursul de deschidere al Festivalului de la Salzburg. Nu e mult de atunci, dar pare că a trecut un veac.

Directorul artistic al Festivalului de la Salzburg, pianistul Markus Hinterhäuser, este una dintre personalitățile emblemice ale culturii europene. Hinterhäuser cunoștea şi aprecia deja compozițiile enesciene, iar eu am reușit să îi atrag atenția, să îi stîrnesc curiozitatea și pînă la urmă admirația pentru capodopera sa scenică – Oedipe. Optimist, încrezător și cu o oarecare naivitate, l-am asigurat că poate conta pe sprijinul României în privința lucrărilor lui Enescu și nu numai. Atîta vreme cît ICR Viena avea la conducere o personalitate culturală de talia Irinei Cornișteanu, optimismul meu în privința factorilor culturali din România de astăzi a avut o bază reală. De cînd aceasta a fost alungată din cadrul instituției, ea neaparținînd majorității politice actuale, postul a rămas vacant, iar optimismul meu s-a dovedit utopic. Propunerea mea de a-l invita pe directorul artistic al Festivalului de la Salzburg în România, pe meleagurile enesciene, n-a fost nici măcar percepută. Ministerul Culturii din România – oare există așa ceva? – nu a reacționat în nici un fel. Festivalul de la Salzburg include, pe lîngă partea muzicală, nu mai puțin important, o parte teatrală. Eu am informat-o pe Bettina Hering, directorul secției de teatru, cea care alcătuiește programul teatral al Festivalului de la Salzburg, despre extraodinara producție a Faustului goethean, în montarea lui Silviu Purcărete, de la Festivalul Internațional de Teatru din Sibiu – FITS. De la noi din țară, Constantin Chiriac a fost singurul care a înțeles importanța unei prezențe a FITS la Salzburg și a încercat să stabilească o legătură în sensul prezentării titanicei lucrări a lui Goethe, în regia lui Silviu Purcarete, în cadrul festivalului austriac, stîrnind curiozitatea Bettinei Hering. Fără nici o inițiativă a forurilor competente din țară și nici măcar din partea departamentului cultural al Ambasadei din Viena, demersurile lui Chiriac au eșuat.

Conducerea Festivalului de la Salzburg ar fi fost încîntată să organizeze, cu ocazia prezentării lucrărilor lui Enescu, și o expoziție a tot ce a fost și este – oare mai este ceva? – mai bun în țară. Porțile festivalului au fost deschise cu scopul de a suscita interesul și curiozitatea publicului pentru cultura românească, dar pragul acestuia a rămas netrecut de ai noștri. Lăudabil este faptul că Festivalul Internațional de Muzică ce poartă numele lui George Enescu încă mai are loc în România. Anul acesta, în septembrie, la doar o lună după încheierea Festivalului de la Salzburg, se va desfășura în țară Festivalul George Enescu, dar, din păcate, acest eveniment cultural nu a fost mediatizat în nici un fel la Salzburg.

Intelectualii interesați de viața culturală în România de astăzi sînt conștienți de dezinteresul cultural total al politicului aflat la conducere. Persoanele instalate în posturile de conducere culturală din țara noastră, ca să nu spun indivizii, asemenea colegilor dumnealor din celelalte resorturi, sînt preocupați doar de a-și păstra posturile și deci de a nu face nimic ce ar putea naște vreo tensiune sau nemulțumire în activitatea dumnealor. Totul funcționează după binecunoscuta cutumă: „Dacă nu fac nimic, nu mi se întîmplă nimic“.

Capodopera enesciană Oedipe va fi prezentată la Festivalul de la Salzburg, unde cu siguranță va suscita interes și recunoaștere, asemenea „Sonatei pentru vioară nr. 2 în Fa minor“, „Octetului pentru coarde în Do major“ sau „Impressions d’Enfance“ ale lui Enescu.

România de astăzi a pierdut o șansă de a fi internațional prezentă prin tot ceea ce a avut și are ea mai bun. Nu mă mir, constat doar cu durere.

 

Ioan Holender a fost directorul Operei din Viena.