În anii ’90, tenorul Marius Brenciu cîştiga primele sale premii la concursurile internaţionale „Julian Gayarre“ (Spania) şi „George Enescu“. În anul 2000, era recompensat cu Premiul al II-lea şi Premiul Special al juriului în cadrul Concursului de Canto „Reine Elisabeth“ de la Bruxelles, iar în anul următor, cu Premiul I al Concursului „Young Concert Artists“ de la New York, şi cu Premiul I pentru interpretare şi Marele Premiu „Singer of the World“ la renumitul Concurs de Canto de la Cardiff, devenind, astfel, cel mai competitiv artist român la început de mileniu în lumea spectacolului de operă. Marius Brenciu se află şi acum la Metropolitan Opera House din New York, de unde sîmbătă, 26 ianuarie, Radio România va transmite în direct, atît în FM, cît şi în format audio-video pe site-urile Radio România Muzical şi Radio România Cultural.

La Rondine de Giacomo Puccini, superba producţie a lui Nicolas Joel, a avut premiera în stagiunea 2008 – 2009. Atunci, în fruntea distribuţiei se aflau Angela Gheorghiu şi Roberto Alagna; acum debutează o tînără soprană din Letonia, alături de tenorul italian Giuseppe Filianoti. Soliştii din La Rondine s-au schimbat, însă dumneavoastră aţi rămas în rolul lui Prunier. De ce credeţi că aţi fost unica opţiune a celor de la MET pentru acest rol?

Nu ştiu. Pur şi simplu mi-a fost propusă reluarea. Deja în 2008 se ştia că această producţie va fi reluată în 2013. Mi s-au propus noile date şi am acceptat. Întotdeauna este vorba, pur şi simplu, de o alegere din partea direcţiei şi a casting-ului, dar trebuie să spun că o interpretare aşa cum a făcut-o Angela Gheorghiu nu va mai putea fi văzută curînd pe scena MET-ului. Avem o altă soprană, care are calităţile ei, dar Angela impresiona. Dar nu putem mînca tot timpul caviar, nu-i aşa?

Cum se formează un curent de opinie la MET?

Opinia este generată, în primul rînd, de cei care iau deciziile, de cei care hotărăsc distribuţiile, şi perpetuată de restul oamenilor din teatru: de la peruchieri, pînă la pianişti şi asistenţii de regie. La Metropolitan se întîmplă un lucru extraordinar. Şi anume, marea majoritate a oamenilor care lucrează în teatru sînt extrem de implicaţi în ceea ce se întîmplă în jurul lor. Toţi iubesc opera. Oamenii de la machiaj sau de la costume pot spune poveşti incredibile despre artiştii care au cîntat la Metropolitan. Unii au prins chiar epoca lui Franco Corelli şi pot analiza într-o manieră de-a dreptul avizată o voce, cu nuanţări surprinzătoare pentru cineva care îi cunoaşte doar din fotoliul de spectator. La cabine se discută întotdeauna spectacolul prezentat cu o seară înainte. Iar o performanţă ca aceea din 2008 pentru La Rondine, cu o distribuţie ideală şi o acurateţe ca pentru o înregistrare pe CD, rămîne întipărită în memorie şi, implicit, lumea vorbeşte despre ea mult timp după aceea.

În acea serie de spectacole, aţi avut unul dintre cele patru roluri principale. Cum aţi regăsit colectivul Teatrului Metropolitan?

A rămas acelaşi colectiv de tip american, să spunem. Un colectiv care transmite o stare de bună dispoziţie şi mult optimism în timpul repetiţiilor, cu adevărat profesionist, dar despre profesionalismul lor, nici nu mai are are sens să discutăm. Din punctul meu de vedere – care nu am cîntat în toate teatrele din lume, dar am cîntat totuşi în cele mai mari, la capitolul „îngrijire a artistului invitat“, Metropolitan-ul este foarte departe de celelalte teatre. Mă refer la grija pentru apariţia scenică a solistului, pentru costum, pentru machiaj, dar şi la acea grijă ca invitatul să nu se simtă străin într-un oraş atît de mare, ca New York-ul, într-un teatru în care lucrează sute de oameni zilnic, în care sînt, pe de altă parte, în fiecare seară, alţi şi alţi solişti.

La Metropolitan există un bufet al cîntăreţilor, un loc unde, între repetiţii, ne întîlnim cu toţii, la o cafea. Ei bine, trăieşti momente unice în acel loc. De exemplu, chiar săptămîna trecută, fiind la bufet cu George Petean – bunul meu prieten care tocmai obţinuse un fenomenal succes cu Andrea Chenier la Avery Fisher Hall –, ne-am întîlnit cu Piotr Beczala, Juan Diego Florez, Samuel Ramey şi am abordat o serie de subiecte. Or, întîlniri de felul acesta sînt rare, dacă nu imposibile în alte teatre. Ca să nu mai spun de atmosfera creată. Toţi, în jurul meselor, vorbind, fireşte, despre operă... Orice impresar sau jurnalist şi-ar dori să participe la aşa ceva.

Ce experienţă excepţională oferă această scenă, această sală?

Cred că oferă acest paradox: în imensitatea sălii artistul are, totuşi, sentimentul de uşurinţă pe scenă, ceea ce nu prea întîlnim în săli cu mult mai mici. Ştim bine că există în Europa şi în alte locuri teatre de numai 1000 de locuri, în care acustica este atît de dificilă, încît simplul fapt de a cînta acolo reprezintă un efort mărit faţă de o prestaţie obişnuită în alte teatre. Dar MET-ul prezintă acest paradox, scena este mare, sala enormă, şi totuşi pe scenă acustica este foarte, foarte plăcută pentru cîntăreţ. Nu simţi nevoia să împingi vocea, nu simţi că orchestra ar fi prea tare.

Sigur, ne bucurăm în La Rondine şi de nişte decoruri superbe – semnate de Ezio Frigerio – care „îmbracă“ scena. E un avantaj. Pentru că, de exemplu, m-am întîlnit deunăzi în culise cu Peter Mattei care face aici Parsifal şi care mi-a spus: „Vă invidiez pentru decorul pe care îl aveţi, pentru că noi, la Parsifal, avem scena aproape goală.“ Or, la MET, cînd e goală, scena devine dintr-odată imensă şi sunetul se poate pierde.

interviu realizat de Luminiţa Arvunescu

Versiunea integrală va fi difuzată de Radio România Muzical în pauza transmisiunii directe din 26 ianuarie 2013, realizată din Studioul Radio Metropolitan Opera International din New York la 19,50.