O afacere bună
Au trecut ani mulți de cînd aveam și eu o prietenă (nu e interzis!) cu care făceam sex (asta nici atît). Partea mai puțin veselă e că locuiam împreună și că ea dispărea cînd și cînd, nu prea mult timp, iar după ce se întorcea îmi servea niște explicații delicioase, de s-ar fi tăvălit de rîs și curcile: fusese la țară la mamaia… șefa organizase un teambuilding-surpriză… o mătușa de-a treia („N-o știi tu”) fusese internată pe neașteptate în spital și rămăsese cu ea peste noapte, ca aparținător… în fine. Gama acestor deslușiri era vastă, aș zice eu cu maturitatea de-acum, și deosebit de creativă – mare păcat de risipirea unui asemenea talent! Pe de altă parte, nici eu nu stăteam tocmai degeaba în timpul absențelor ei aleatorii, așa că n-am suferit prea mult, mai ales că gașca mea de prieteni nu era la curent cu ele; să fi aflat băieții ceva, altfel se punea problema la mine în casă, ehe… dar așa, am preferat s-o las cum căzuse. Aș fi necinstit dacă n-aș admite că mîndria mea masculină suferea, că micul meu ego se micșora progresiv cu fiecare nouă absență, iar asta m-a făcut să devin o persoană foarte puțin simpatică, cel puțin în raport cu sexul frumos. Dar, desigur, cu oamenii de la cîrciumă sînt o bomboană de băiat.
Timpul le-a rezolvat pe toate, cum se-ntîmplă de cînd lumea și pămîntul. Fiecare a luat-o pe drumul său, cu unele regrete (mici) și unele speranțe (mari), iar destinul a făcut ca speranțele amîndurora să se cam împlinească, ceea ce arată că destinul e deștept: speranțele mele se băteau cap în cap cu ale ei. Ne-am reîntîlnit întîmplător, ani mai tîrziu, și am stat la taifas, fără reproșuri, dar și fără remușcări: așa am aflat că despre un afganeț fusese vorba, un soldat român care servea în Afganistan, în misiuni succesive. (Mă gîndesc că trebuie să fi fost ceva de capul lui dacă-l trimiteau mereu acolo, unde numai ușor nu se poate spune că era. Mă mai gîndesc că omul chiar trebuie să fi avut charisma războinicului, dacă pe zilele lui de permisie era bătaie între diverse doamne și domnișoare, cum zicea ea.) Eu, recunosc, am rămas cu gura căscată. Auzi! Afganistan! Mi s-a făcut rușine de planurile mele de pe vremuri – rapid abandonate, de altfel – de a afla cine-i individul și de a-i da „o papară”. M-a ferit Dumnezeu! Numai cînd mă gîndesc ce-aș fi pățit dacă mă cocoșeam la un afganeț din ăsta… se-ncrețește pielea pe mine. Sigur, am trecut repejor peste șoc și am încercat s-o descos (la ce armă era omul, la ce unitate, ce grad avea, ce specializare etc.), dar n-am scos nimic de la ea pentru că pur și simplu nu știa: n-o interesase. Se cunoscuseră pe rețeaua de socializare – mare-i net-ul tău, Doamne! – și singura dată cînd discutaseră despre meseria lui fusese prima dată, cînd ea îl întrebase (reproduc): „E frumos la război?”, la care el răspunsese (reproduc): „A, nu! Războiul ăsta e prost rău, dar e o afacere bună”.
Mă tot gîndesc dacă această vorbă „de pat” nu e cumva cea mai bună caracterizare a războiului din Afganistan. Nu al americanilor! Ar fi chiar culmea să laud US Army pentru bilanțul final al celor douăzeci de ani petrecuți pe teren (nu se laudă nici ei, nu-i laudă nimeni, hop că se găsește Buzea!): morți, răniți, traumatizați, cu asta s-au ales comandanții americani la final de conflict, plus acuze de la toată lumea, plus o sumă enormă de bani cheltuită aiurea, pentru care cineva, cîndva, tot va da socoteală contribuabilului american, că doar el a produs banii ăia, nu generalii.
Dar pentru români cum a fost războiul ăsta? Dacă plec de la ideea umanistă că nici un război nu-i bun (deși eu nu cred în această idee), aș zice că de data asta armata românilor nu s-a descurcat rău, că nu s-a descurcat rău deloc. Au fost mulți răniți – nu știu cîți, mulți! –, au fost și morți, pe care destul i-au numărat alții, mai ales falangiștii de stînga (se știu ei), așa că eu, unul, prefer să așez aici în pagină numele lor, ca să se știe c-au fost oameni ca dumneavoastră și ca mine, nu niște numere oarecare într-o statistică oarecare: sublocotenenții post-mortem Mihail-Anton Samuilă și Iosif-Silviu Fogaraşi (căzuți în 2003), sublocotenentul post-mortem Narcis Șonei (căzut în 2005), sublocotenenții post-mortem Ionel Gheorghiţă Drăguşanu și Bogdan Valerian Hîncu (căzuți în 2006), sublocotenenții post-mortem Ioan Grosaru și Aurel Marcu (căzuți în 2007), sublocotenenții post-mortem Dragoş Traian Alexandrescu, Claudiu Marius Covrig și Ionuţ Cosmin Sandu (căzuți în 2008), sublocotenentul post-mortem Claudiu Chira, maiorii post-mortem Iuliu-Vasile Unguraş și Tiberius-Marcel Petre (căzuți în 2009), sublocotenenții post-mortem Florin Bădiceanu, Valerică Leu, Paul Caracudă, Dan Ciobotaru, Marius Florin Sfecheş și Cristian-Petru Filip (căzuți în 2010), sublocotenenții post-mortem Constantin-Laurenţiu Lixandru și Cătălin Ionel Marinescu (căzuți în 2011), sublocotenentul post-mortem Ion-Lucian Leuştean (căzut în 2012), sublocotenenții post-mortem Vasile Claudiu Popa și Adrian Postelnicu (căzuți în 2013), sublocotenentul Claudiu-Constantin Ştefan Vulpoiu (căzut în 2014), sublocotenenții post-mortem Iulian Dumitrescu și Adrian Vizireanu (căzuți în 2016), sublocotenentul post-mortem Mădălin Stoica (căzut în 2017) și sublocotenentul post-mortem Ciprian-Ştefan Polschi (căzut în 2019).
Întrebarea evidentă este dacă moartea lor a fost în zadar (există o întreagă teorie dezvoltată în jurul acestei teme; de consultat scrierile lui Harari, unde am dat și eu peste ea: „În politică, acesta este sindromul «Băieții noștri nu au murit în zadar»” – pagina 264 din cartea Homo Deus, A Brief History of Tomorrow, de Yuval Noah Harari (traducere de Lucia Popovici, Editura Polirom, ISBN 978-973-46-7199-1). Mie mi se pare că n-a fost. Evident, șefii politici n-au reușit ceea ce-și propuseseră atunci cînd i-au trimis pe soldați acolo, și anume ca încă un stat de pe harta lumii să se alăture găștii noastre, făcînd-o astfel mai puternică și mai sigură pe ea („The more, the merrier”). Au ratat. În loc să intre în gașca noastră, Afganistanul va intra în gașca lor, ceea ce pînă la urmă nici nu-i așa rău, că ăsta este un membru turbulent oriunde ar fi – decît cu el, mai bine lipsă!
Dar mai e o chestie, cel puțin în ceea ce-i privește pe români, pe soldații români. Au dat piept cu the real thing. Iar asta e ceva extraordinar de prețios, nu numai pentru un profesionist al războiului, ci pentru orice fel de profesionist, că teoria-i bună, o-nvățăm din cărțile cele deștepte, dar practica ne omoară! Am văzut cu ochii mei cum s-au comportat militarii români în Revoluție; au fost lamentabili. Habar n-aveau de nimic, fuseseră antrenați la cucuruz, nu să tragă cu arma (iar cînd au tras, mai bine nu trăgeau, c-au făcut scrum Biblioteca Universitară). Însă acum, din punctul meu de vedere, cei treizeci de mii de militari care au trecut prin experiența acelui război (absurd, da – și pierdut, da!) sînt cea mai importantă resursă aflată la dispoziția țării, poate ultima. Care țară? Păi, țara care în proporție de 30% merge la vot și la vaccin. Țara asta trebuie – e obligată – s-o scoată cumva din belea pe țara cealaltă, care nu merge nici la una, nici la alta. Dar știți de ce nu merge? Că nu vrea. Că așa are ea chef, să nu vrea, na! „Disciplină”? Ce e aia?
Am servit și eu, ca mai toată generația mea. Între 4 octombrie 1996 și 4 aprilie 1997 am fost în UM02525, unde n-am învățat nici un fel de militărie, dar am înțeles un lucru: viața omului este foarte lungă. Ziua omului este foarte lungă. Militarii nu sînt mai deștepți decît alți oameni, dar se pricep de minune să stoarcă din fiecare soldat maximum de efort în minimum de timp (e adevărat, ofițerii noștri erau cumva mai „intelectuali” decît media, că așa era specificul unității). Probabil că pandemia asta, care va scoate – care a scos deja – ce este mai rău în poporul român, va scoate la iveală și motivul pentru care implicarea armatei în Afganistan a fost o afacere bună. Dar poate că greșesc, poate că mă aflu în eroare. Așa sper.
Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Paralel, Editura Polirom, 2021.
Foto: wikimedia commons
