Arhitectură şi justiţie

Cineva poate observa, privind o orchestră în plin concert, că dacă, printr-o întîmplare, sunetul ar dispărea, întreaga mişcare ar fi de o absurditate perfectă. Bagheta dirijorului, ca şi arcuşurile viorilor, ar deveni brusc beţe aiuritor vînturate prin aer. E suficient să lipsească o singură verigă şi întregul univers logic îşi pierde coerenţa.

Justiţia nu face nici ea excepţie. În absenţa premiselor care s-o pună în valoare, virtutea devine obositoare, respectul faţă de o lege – o caznă, dacă nu cumva o prostie de-a dreptul. Statul de drept există şi se justifică numai dacă

premise sînt întrunite într-un univers specific. 

Arhitectura instanţelor de judecată este una dintre ele, şi nu doar estetică. E, dacă îngăduiţi o metaforă, o premisă în piatră a echilibrului dintre puteri. Dă măsura, în spaţiu, acestui echilibru. Despre ea, din acest unghi, s-a vorbit puţin. Sau deloc.

Nu poţi face justiţie în chicinete de lux, aşa cum arată azi marea majoritate a instanţelor bucureştene. Şi asta chiar dacă sînt placate cu marmură şi decorate cu fier forjat ca la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe ale cărei culoare înguste nu pot trece două persoane deodată.  Justiţia nu locuieşte în acest gen de construcţii. Are nevoie (şi) de alte condiţii. 

Actul de justiţie, ca orice act de autoritate, impune o doză de solemnitate. Nu în registrul inchizitorial al fricii, ci mai degrabă în cel al convingerii. E suficient să priveşti la desenul sobru, dar prietenos estetic şi funcţional al palatelor de justiţie din Franţa şi Belgia. Cînd însă exilezi justiţia în spaţii improprii, nefuncţionale, te poziţionezi public în privinţa percepţiei pe care o ai despre semnificaţia şi importanţa ei. 

În 1895, la Bucureşti se inaugurează Palatul de Justiţie, construit în cinci ani de la bugetarea lui de către ministrul Eugeniu Stătescu. Avea o suprafaţă utilă de 13.000 de metri pătraţi, pentru un oraş de 200.000 de locuitori cît aveau Bucureştii pe atunci. A fost prima pe lista priorităţilor regelui Carol I (de notat că Palatul Poştelor şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni au fost inaugurate cinci ani mai tîrziu). 

În prezent, în Bucureşti, la o populaţie efectivă de peste trei milioane de locuitori (conform statisticilor), avem acelaşi Palat de Justiţie (ce-i drept, renovat între timp), devenit Curte de Apel. Lui i se adaugă şi clădirea Tribunalului Bucureşti, în spaţiul fostului magazin Junior, unde sălile de judecată sînt cu puţin mai încăpătoare decît nişte camere de locuit. În ele stau înghesuiţi, la ore de vîrf, între 60 şi 80 de oameni şi, cum sînt doar vreo 20 de locuri pe bănci, ceilalţi stau în picioare.

Navetişti ai dreptăţii aşteaptă cu răbdare trenul justiţiei

Publicul şi avocaţii deopotrivă sînt exilaţi într-o treime din aceste veritabile cămări ale justiţiei. Celelalte două treimi sînt rezervate judecătorului, procurorului şi grefierei, aşezaţi cu toţii pe un podium de lemn. În mijlocul sălii, la acelaşi nivel cu podeaua, tronează, băţos şi disonant, un pupitru de biserică de 50 pe 50 de centimetri, înclinat la 45 grade, care este îngăduit avocaţilor ce pledează. Şi cum în fiecare dosar sînt cel puţin doi avocaţi (unul pentru reclamant şi unul pentru pîrît), cel care ajunge primul la pupitru are şi norocul să îşi aşeze stiva de documente. În realitate însă, marea majoritate a cauzelor au mai multe părţi şi deci mai mulţi avocaţi. Cu toţii stau în picioare stăvilind dosarele cu braţele în încercarea de a menţine un echilibru fragil în timp ce scotocesc după actul cerut de judecător. Asta în timp ce geanta şade la picioarele împricinatului, alcătuind un veritabil tablou de gară în care navetişti ai dreptăţii aşteaptă cu răbdare trenul justiţiei. Întîmplarea a făcut să dau peste o decizie recentă a Consiliului Superior al Magistraturii din anul 2012 ce reglementează poziţia procurorului în sala de judecată. Ea va fi pe un podium cu înălţimea de 40-50 de centimetri. Cu o precizare care dă măsura percepţiei politicului despre egalitatea dintre apărare şi acuzare: podiumul avocatului va fi de cel mult de 20-30 de centimetri… 

Principiul egalităţii de arme, esenţial în echilibrul dintre apărare şi acuzare, trebuie să aibă un corespondent concret, vizibil, în arhitectura sălii de judecată. Plasarea procurorului într-o poziţie privilegiată detaliată cu atîta minuţiozitate dovedeşte că în realitate nu sîntem pregătiţi pentru această egalitate. Procurorul trebuie să aibă, ca şi avocatul, legea ca unic argument şi refugiu. Prestigiul nu vine dinspre înălţimea biroului, ci dinspre pertinenţa şi concludenţa argumentelor invocate. 

De notat, în treacăt, că în cererea care a dus la iniţierea acestei hotărîri a CSM se vorbeşte despre „piedestalul de lemn“ pe care se situează actualmente biroul procurorului de sedinţă. 

Dreptatea este, întîi de toate, o chestiune de bun-simţ 

În sală, atmosfera devine adeseori irespirabilă (firesc atunci cînd se înghesuie aproape 60 de oameni). Un judecător intră cu 50-60 de dosare pe zi (cîteodată mai multe). Un simplu calcul matematic arată că acesta poate aloca fiecărui dosar între 7 şi 10 minute. 

Cu toate astea, codul de procedură civilă enunţă ca principii esenţiale ale actului de justiţie oralitatea şi contradictorialitatea. Cu alte cuvinte, prin faţa judecătorului cauzei trebuie să se perinde martorii, să se evalueze probele, să se discute în contradictoriu cu privire la ele şi, esenţial, să se dezvolte pledoariile. 

În afara acestor principii nu poţi vorbi de justiţie. Din ce în ce mai des, avocaţi şi judecători deopotrivă, din cauza acestor condiţii improprii, recurg la practica notelor scrise, fapt ce echivalează cu abandonul total al oralităţii. Pledoaria unui avocat nu este un simplu exerciţiu oratoric, ci un principiu esenţial în procedurile judiciare. Nu vorbeşti pentru public şi nici pentru tine. Eşti în directă relaţie cu un profesionist. Un avocat bun nu „cîştigă“ procese fără un judecător competent, dispus să-l asculte. 

Spun „dispus“ să te asculte pentru că unii te lasă doar să vorbeşti. De cele mai multe ori o fac din imposibilitatea fizică şi psihică de a se concentra în asemenea condiţii. Cu consecinţe vizibile: iritare, lipsă de receptivitate. 

Dreptatea este, întîi de toate, o chestiune de bun-simţ. Trebuie să-şi dorească să ajungă la ea, pe aceleaşi căi, nu numai oamenii veniţi s-o ceară prin avocaţii lor, ci şi procurorii şi judecătorii. Principiul fundamental al egalităţii de arme nu poate fi redus la un simplu enunţ, el trebuie să devină practic posibil în spaţiul în care se desfăşoară procesul. 

Principii avem, doar că ele au consistenţă de simpozion 

Am participat zilele trecute, în Elveţia, într-un dosar penal, la o audiere în faţa unui procuror cantonal. Într-un spaţiu generos, un om amabil, atent la observarea procedurilor, zîmbitor, relaxat şi plin de bunăvoinţă, ascultă cu răbdare, timp de două zile, toate explicaţiile date de părţi. Suportă atent tirul întrebărilor şi consemnează cu acurateţe fiecare răspuns. La un moment dat mă întreabă dacă mi-e sete. 

Ce-a urmat a fost deconcertant: omul se ridică de la masă, merge la bucătărie şi, cum nu găseşte pahare, spală o cană, o umple cu apă şi mi-o oferă zîmbitor. În acelaşi dosar, de data asta în România: sîntem şapte persoane într-o încăpere de 2 pe 3, cu trei birouri înghesuite. Fiecare stă pe unde poate. Unul dintre procurori lipseşte. Un coleg avocat dă să se aşeze pe scaunul acestuia, rămas gol. I se atrage atenţia că nu e permis, procurorul absent nu ar agrea ideea… Distanţa între cele două abordări de situaţie este cosmică, doar că este dată nu numai de condiţiile improprii, ci şi de un vizibil autoritarism ţîfnos confundat cu seriozitatea şi profesionalismul. Arhitectura acestor spaţii este ea însăşi expresia unei mentalităţi represive de care se pare că nu vom scăpa curînd. Clădirea Parchetului de pe lîngă Tribunalul Bucureşti (un coşmar arhitectonic) pare concepută de un miliţian convertit.

Principii avem, doar că ele au consistenţă de simpozion: există doar pentru a fi consemnate în statistici. 

Principiul egalităţii de arme între apărare şi acuzare trebuie să aibă un corespondent concret, vizibil, în arhitectura sălii de judecată. Plasarea procurorului la acelaşi nivel cu apărarea ar fi, în spaţiul sălii de judecată, expresia arhitecturală a acestei egalităţi. 

Îmi aduc aminte de o scenă petrecută cu mulţi ani în urmă, la una dintre secţiile penale ale Tribunalului Bucureşti, cînd procuroarea de şedinţă a fost invitată de judecătoare să coboare de pe podiumul de lemn pe care se afla, în dreapta completului, şi să se aşeze faţă în faţă,

cu avocaţii apărării, chestiune care a supărat-o peste poate, de vreme ce s-a rotit furioasă pe călcîie şi a părăsit sala. 

A fost totuşi un început care mi-a adus aminte de istorica zicere a lui Armstrong, după ce a păşit pe solul lunar:

Pasul (mic) pare să fi fost făcut. Rămîne saltul.  

Doru Costea este avocat.