Nu mai vedeam nimic prin hubloul lui. Bărbații nu observară că tînărul nu mai participa la conversație. Se pregăteau de contactul cu solul. Fetița era invidioasă și își sîcîia mama cu întrebări. După aterizare și aplauzele ușurate ale pasagerilor, băiatul porni telefonul mobil și sună pe cineva
Pisică e mult spus, pentru că, deși intact, animalul se mumificase între cele două construcții. Privind atent peretele vecin, pentru a identifica posibile fisuri de remediat înainte de a începe construcția nouă, am descoperit, cam la doi metri de la sol, într-o adîncitură, un pisic, mumificat și el. După dimensiuni, părea de cel mult două săptămîni.
Ne plac spaţiile publice şi monumentele altora, dar nouă nu ne prea trebuie. Pentru că alţii le-au făcut întrucît ei practicau cultul morţilor. Îi luau pe lari şi penați oriunde se mutau, li se rugau. La noi cresc bălării în cimitire şi se şterge vopseaua pe cruci.
Cînd am pășit pe ulița principală a micului sat din Bărăgan, pierdut printre cîmpuri, colbul s-a ridicat ușor, parcă supărat de o intruziune neașteptată. Apoi s-a coborît, la fel de domol: evaluase situația și nu merita deranjul. Fondat în scopuri eminamente agricole
În lungul pereților, vrafuri de cărți, tomuri legate, ziare, reviste. Pe covorul ros zăceau dicționare deschise, puse cu cotorul în sus. Dintr-un dulap întredeschis, evada o cămașă. Baia, ei bine, n-am să descriu baia, voi spune doar că era, în întregime, galbenă ca sulful.
Într-o casă cu fațadele neterminate, dar deja coșcovite, m-am strecurat printre papuci, pantofi, rucsacuri și haine azvîrlite pe jos, la intrare. Un cățel și un motan au profitat de deschiderea ușii și au țîșnit, oportuniști, înăuntru, încercînd, fiecare, să-i ia fața celuilalt.
Se făcuse cald pe terasă, așa că am mers în camere să mai lucrăm, deși era foarte greu, în gălăgia aceea. Poliția urla în megafoane, pe românește, n-o înțelegeau decît localnicii, Salvările vuiau din sirene, cei doborîți de insolație erau purtați pe palme, ca starurile rock la concerte. La prînz am coborît să mîncăm, dar nu mai era nimeni din personal la restaurant: reușiseră să iasă cumva, ca să-și protejeze familiile. Nu se mai știa nimic de ei de trei ore…
Era 7, am coborît la micul dejun și ne-am ghiftuit, devorînd literalmente cîteva platouri cu șunci, de teamă că o să rămînă hotelul fără aprovizionare în zilele ce urmau. Ceilalți turiști procedau la fel, unii începuseră să bea cafeaua din termos,
Băieţelul deschise vesel săpuniera și așteptă ca rădașca să-și facă înviorarea, numai că insecta avea capul separat de trup printr-o tăietură precisă de briceag, aplicată, așa cum avea să afle mai tîrziu, de un coleg invidios.
Am început să ascult pe la uşile învecinate, sperînd din suflet să recunosc vocea fratelui meu sau pe-a mamei. Numai voci străine, peste tot. Ori linişte. Timpul trecea, mi se făcuse foame, situaţia era suprarealistă (cum aveam să aflu la liceu).
Un voiaj al arhitecților, poeților și filozofilor de la Punta Arenas (Argentina) și pînă la Santa Cruz de la Sierra (Bolivia), menită să găsească propriul nord, printr-o suprapunere magică a Crucii Sudului peste continentul sud-american.
În Numele trandafirului, Umberto Eco descrie un Edificiu, al cărui ultim nivel, al patrulea, interzis cu desăvîrşire neofiţilor, adăposteşte o bibliotecă vastă, poate cea mai amplă bibliotecă a creştinătăţii la momentul acţiunii romanului, rivalizînd cu magnificele biblioteci arabe din Tripoli şi Cairo.
