Standardizarea arhitecturii prin ochii unui copil

De data asta vă voi povesti o întîmplare de cînd eram mic: aveam patru ani şi eram la mare, cu mama şi fratele meu, Adrian. Eram cazaţi în Olimp, la hotelul „Slatina“, în apropierea plajei, unde se ajungea foarte uşor. Era suficient să traversezi o stradă puţin circulată, apoi, apucînd-o pe o potecă ce tăia printre vilele destinate nomenclaturii de partid, cu o arhitectură splendidă, ajungeai direct pe faleza îngustă. Treptele de ciment coborau direct pe plaja care, pe atunci, era mult mai lată ca acum. Treptele au rămas aceleaşi. Într-o zi, mai pe la sfîrşitul sejurului, cunoscînd bine drumul simplu de la plajă la hotel, memorînd şi numărul camerei, doi, unu, doi, uşor de reţinut, i-am lăsat pe mama şi fratele meu să o ia înainte, simulînd un interes major pentru ciulinii de la marginea plajei. Planul meu era simplu: urma să le dau un avans substanţial, apoi, urcînd faleza pe un alt pachet de trepte, aveam să ocolesc hotelul pe partea cealaltă şi să ajung la recepţie înaintea lor. Anticipam surpriza de a mă găsi în hol, ştiind că eram în urma lor, iar nările îmi fremătau simţind parfumul victoriei personale pe care aveam să o înregistrez, jucîndu-le o festă pe cinste.

Zis şi făcut: slipul albastru al fratelui meu dispărînd printre tufişuri, am alergat pe traseul planificat, apoi, gîfîind, am ajuns la hotel. M-am bucurat să văd că ei nu ajunseseră încă şi am început să-i aştept. Cinci minute, zece, cincisprezece, nu ştiam ceasul, dar nu înţelegeam cum poate să le ia chiar atît de mult. Tiptil, îndoiala mi-a încolţit în suflet: de bună seamă ajunseseră înaintea mea şi urcaseră direct la cameră, deşi normal ar fi fost să mă aştepte, să-mi constate absenţa, nu să-l ignore pe mezinul familiei. Cu sentimente revanşarde, am urcat la etajul al doilea al hotelului, camera doi, unu, doi, am bătut supărat în uşă, trăgând în jos de clanţă, însă, cînd aceasta s-a deschis, am rămas perplex, interzis, paralizat: în cameră era o doamnă, cu un băieţel şi o fetiţă, iar vocea tatălui se auzea de la duş, într-o tonalitate care sugera supărarea legată de tratamentul la care fusese supusă ușa. Risipite prin cameră zăceau colaci, papuci, genţi, truse, farfurii, fructe, genul de dezordine care nu poate fi mimată. Mă iertaţi, am greşit camera, şi m-am retras în fugă spre scară, ruşinat. Uşa s-a închis în urma mea, scăpasem de penalizarea unui comportament neadecvat, însă rămînea problema esenţială: hotelul nu-l greşisem, recunoscusem cu precizie recepţia din lemn, configuraţia spaţiului (pe atunci nu-i spuneam aşa), scara, balustrada, etajul, coridorul, mocheta, uşile, fotoliile. Hotelul era bun. Etajul era bun şi el. Atunci cum putusem uita numărul camerei, atît de uşor de memorat, doi, unu, doi, iar camera era a patra de la scară, cum îmi aminteam cu precizie? Uşor înciudat, am apelat la planul B, am început să ascult pe la uşile învecinate, sperînd din suflet să recunosc vocea fratelui meu sau pe-a mamei. Numai voci străine, peste tot. Ori linişte. Timpul trecea, mi se făcuse foame, situaţia era suprarealistă (cum aveam să aflu la liceu). Am coborît la recepţie şi am făcut singurul lucru care mai era de făcut, date fiind circumstanţele: am început să plîng în hohote, după spusele martorilor care au început să mă împresoare, să mă întrebe de ce plîng, cum mă cheamă, unde stau, aici, la hotel, ce hotel, „Slatina“, aici nu e „Slatina“, e „Craiova“, n-ai văzut deasupra intrării, nu, pentru că sînt mic şi nu ştiu încă să citesc, hohoteam eu.

În scurtă vreme, a apărut mama, mai disperată ca mine, cu Adrian de mînă, ce i cu tine, ce cauţi aici, eşti la „Craiova“, nu la „Slatina“, cum de te-ai rătăcit, nu ştiai drumul, parcă adineauri erai în spatele nostru, apoi ai dispărut, ne-am gîndit că vrei să ne joci una din festele tale, dar nu te-am găsit la recepţie şi am dat alarma în toată staţiunea.

Ulterior, în facultate, am aflat despre standardizare în arhitectură, puncte tari şi puncte slabe. Am văzut şi un film sovietic, al cărui titlu l-am uitat, despre un navetist care, uşor ameţit de vodca de după muncă, greşeşte halta şi coboară cu una mai departe, într-o gară identică. După ce străbate o stradă la fel, urcă într-un bloc asemănător, descuie uşa apartamentului cu cheia care se potriveşte, se vîră în patul identic, iar dimineaţa se trezeşte lîngă o altă femeie. Rezultă o idilă, firește. Am citit critica lui Konrad Lorenz cu privire la standardizare şi am testat regionalismul critic. Însă, după experienţa spaţiilor identic-diferite ale celor două hoteluri, „Slatina“ şi „Craiova“, coşmarul ajungerii la uşa casei mele, care, după ce se deschide, relevă străini care populează interioare necunoscute avea să mă bîntuie ani buni… 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.