Orașul de coșmar
În memoria Alexandrei,
copilul minunat care a murit
pentru că a crezut în omenie.
Prin pîcla ce se risipea lent putea distinge contururile unui necunoscut oraș funest. Ion știa că visează și că e doar un alt coșmar, aidoma celor care îi bîntuiau somnul în ultima vreme. S-ar fi putut trezi oricînd, pentru că avea somnul ușor, dar curiozitatea îl făcu să pătrundă pe ulițele cartierului mărginaș prin care intrase. Prăfuite, denivelate, pline de cîini vagabonzi, drumurile erau străjuite de garduri înalte, unele de peste trei metri. Nimeni nu umbla pe străzi, pentru că fiecare mașină care trecea ridica un nor de praf și pietricele, enervînd cîinii. Nu stătea absolut nimeni pe la porți, să dea binețe trecătorilor, pentru că aceștia nu treceau niciodată cu mai puțin de 80 km/h. Familiile stăteau în curțile lor cu garduri înalte, văzîndu-și de treburi sau, pur și simplu, odihnindu-se. Oricum, multe ogrăzi erau pustii, cu proprietarii plecați la muncă în străinătate. În dreptul unor porți crescuse iarba, împlinire a unui străvechi blestem. Din spatele unor garduri se ridicau fuioare de fum pestilențial care se împleteau cu cablurile spînzurate aiurea de stîlpii din lemn înclinați, impregnați cu ulei de motor. Gunoaiele nu lipseau, saci răvășiți de cîinii hămesiți erau împrăștiați în tot locul. Era o zi ca oricare alta, cu singura deosebire că, de curînd, într-una din curți avusese loc o crimă care îngrozise o țară întreagă, ceva ce nu se putea întîmpla decît într-un coșmar.
Căci doar într-un oraș de coșmar un copil care trebuie să se deplaseze duminica nu are cum, pentru că duminica nu mai există transport în comun și este silit să apeleze la omenia șoferilor. Iar copilul se descurcă, pînă cînd la volan este un neom, dar el nu poate ști asta cînd face autostopul. Află cînd este prea tîrziu. Și tot într-un coșmar, răpitorul îl leagă pe copil cu o sîrmă și îl lasă într-o casă mizerabilă, împuțită, putredă, uitîndu-și telefonul care îi poate aduce copilului salvarea. Iar făptura gingașă și inocentă primește la telefon speranța că un echipaj profesionist și înarmat pînă în dinți, așa cum a văzut în filme, va sparge ușa păzită de cîini în maximum trei minute, chiar dacă ea nu știe precis unde se află. Cu siguranță, salvatorii pot localiza un apel, într-o situație de urgență!
Era, cu siguranță, un vis oribil, cel mai îngrozitor dintre toate, iar curiozitatea parcurgerii ulițelor diabolice fu învinsă nu de mirosul cumplit de carne arsă care îi invadase nările, deși Ion se mira prostește cum nimeni dintre vecini nu bătea la poarta iadului unde se întîmpla arderea de tot, ci de tot delirul insuportabil care urmase, căci sacrificiul copilului ce reușise să curme un șir de crime abominabile devenise instantaneu o sursă de creștere a audienței pentru multe televiziuni care, în sfîrșit, capturaseră țara. Încercă din răsputeri să se trezească din acest coșmar în care incubi și sucubi vorbeau la nesfîrșit și reuși să se ridice în capul oaselor chiar înainte de a afla ultimele detalii ale tragediei, care însemnau pierderea definitivă a speranței pentru milioane de oameni.
Își tîrșîi papucii spre fereastra de unde, cînd se trezea noaptea îngrozit, se putea liniști privind la luminile orașului care luceau mai viu în aerul curat al nopții. Doar că acum, în loc de firme luminoase atrăgătoare și vitrine cochet aranjate, Ion contemplă cu uluială, groază și consternare chiar gardurile de trei metri, bezna și nefericirea funestului oraș din vis, abandonat de tot și de toate, sortit pieirii înainte ca el și locuitorii lui să o știe. Șocul fu atît de puternic încît gura i se umplu de vomă și dădu fuga la baie, unde își vărsă și fierea, și mațele. Se ridică, sleit de puteri, își clăti gura și se privi în oglindă, așteptînd să-și vadă ochii înroșiți deasupra cearcănelor. Însă în acea clipă oglinda reflecta, aidoma altor milioane de oglinzi din țară, ulițe prăfoase și cîini vagabonzi, case delabrate locuite de monștri fără speranță, copii sacrificați în spatele unor garduri de trei metri, de unde răzbat fuioare de fum. Și atunci înțelese același lucru pe care îl pricepuse, poate nedeslușit, dar acut ca un pumn în stomac, o țară întreagă: orașul de coșmar era el însuși, eram noi toți, era țara care își arde, iarăși, copiii!
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
