Casa din zori
Acoperișul (1956), unul dintre cele mai emoționante filme ale lui Vittorio De Sica, aduce în cultura colectivă o temă de drept cutumiar importantă și extrem de răspîndită pe toate meridianele, din Anglia și pînă în Turcia, potrivit căreia o familie fără adăpost se poate stabili la periferia unui sat sau oraș dacă poate să-și construiască o casă, de la apusul și pînă la răsăritul soarelui, făcînd astfel dovada că este alcătuită din oameni gospodari, bine intenționați, capabili și, potențial, utili comunității pe care și-o aleg. Versiunea juridică propusă de film se bazează pe ideea că, în Italia anilor 1950, nici o casă informală nu poate fi demolată, dacă aceasta are un acoperiș întreg, iar o casă informală nu poate fi construită decît noaptea, atunci cînd pînă și polițiștii dorm. Însă o casă începută noaptea, dar neterminată, este doborîtă fără milă, antrenînd pierderea întregii sume investite în materialele de construcție, iar una dintre cele mai mișcătoare secvențe ale filmului este aceea în care, după evacuarea unei familii sărace din perimetrul a patru pereți netencuiți, lipsiți de acoperiș, o echipă de demolatori distruge zidurile, sub ochii mulțimii adunate, la fel ca în trecut, în jurul ghilotinei. De aceea tînăra familie, formată din Natale și Luiza, are la dispoziție doar o noapte pentru a-și construi un adăpost și a-și întemeia o familie în adevăratul sens al cuvîntului, dobîndind un teritoriu propriu.
Rămași fără dota cuvenită Luizei, cei doi soți sunt siliți să locuiască în condiții de sărăcie locativă și supradensificare, la grămadă cu familia lui Natale, cu sora lui și cu Cezar, cumnatul, un cinstit și muncitor butoi cu pulbere uman. În astfel de condiții, cu trei generații întretăindu-și traseele casnice în permanență, nici o iubire nu ar fi putut nici dăinui vreodată, nici inspira pe Shakespeare să o cînte. Singura soluție rezonabilă de a ieși din acest impas imobiliar este mobilizarea tuturor resurselor economice ale tinerei familii pentru achiziția de materiale de construcție și lansarea încercării de a construi o întreagă casă, de la apusul la răsăritul soarelui, pe un teren de proastă calitate, topografic inferior orașului, pe lîngă care trec mărfare, spre care se coboară pe niște trepte de lemn, neinteresant decît pentru populația săracă. Pariul este însă riscant: dacă nu vor termina casa în totalitate, inclusiv acoperișul, demolarea ei va lăsa familia fără nici o economie, pe drumuri, la mila trecătorilor.
Iscusit zidar, tînăr, încrezător, Natale începe în forță, ajutat de colegii de la muncă, dar o casă are fundații, pentru care trebuie săpătură, are pereți, buiandrugi, centuri, iar noaptea este întuneric, oamenii se împiedică și dărîmă ce au construit. Orele trec una după cealaltă și, spre ziuă, devine evident că nu vor termina. În disperare de cauză, Luiza fuge și cere ajutorul lui Cezar, iar acesta, lăsînd de-o parte animozitățile dintre ei, vine și ajută, energia sa insuflînd optimism lucrătorilor clandestini. În zori, un fior străbate mulțimea pestriță adunată în jurul noii case: polițiștii se apropie, în rondul lor matinal, de micul șantier, iar acoperișul nu este gata, lipsind din el o bună bucată.
Familia este în pericol, polițiștii vor semnala infracțiunea, iar casa va fi demolată. Doi prieteni simulează o încăierare, pentru a întîrzia patrula. Natale îi evacuează pe muncitori, care se ascund în spatele casei. O femeie din publicul care se zgîiește la zidari îi oferă Luizei un sugar de ținut în brațe, pentru a i înduioșa pe oamenii legii. Baricadat în modesta căsuță, Natale refuză să deschidă, deși ferestrele nu fuseseră încă montate. Unul dintre polițiști începe completarea procesului verbal, inspectînd vizual construcția și depistînd gaura prin care se vedea cerul. La întrebarea „Domiciliul?“, Natale răspunde, în lacrimi „Aici.“ Nu avem unde ne duce, dacă ne demolați. Atît am putut, și ne-am straduit din răsputeri. Nu ne luați tot ce avem, spun lacrimile lui. Polițistul italian, om și el, închide un ochi și îi înmînează lui Natale o amendă de 5200 de lire pentru starea proastă a clădirii care trebuie remediată de urgență. După achitarea directă a penalității, Luiza îl întreabă, nesigură, pe Natale: „Deci, pleacă?“, în timp ce femeia miloasă vine să-și recupereze copilul, protagonistul unei scenete umanitare salvatoare.
În anul 2018, peste 200.000 de români trăiesc în locuințe informale, construite de ei înșiși la periferia orașelor și satelor mai înstărite, cu sperața unei vieți mai bune, dar sub amenințarea că locuintele lor ar putea fi demolate oricînd de autorități, iar ei goniți în altă parte, nu se știe unde. Prea des, autoritățile publice locale se distanțează net de umanismul italian, luîndu-le tot ce au acelora care nu au nimic.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
