Frica de a ieși din casă

Ieșea mereu cu teamă din apartament pentru că scara blocului era foarte slab luminată și, în timp ce încuia ușa, unui agresor i-ar fi venit foarte ușor să iasă din umbră și să-i dea la cap, să o bage înapoi în casă, să o lege de scaun și să o tortureze pînă cînd ar fi spus unde ține banii de înmormîntare. Apoi chema liftul și pășea cu multă grijă în cabina care se oprea cînd un pic mai sus, cînd un pic mai jos, dar niciodată la palier. Uneori ascensorul cobora mai repede ca de obicei și se freca de glisiere cu un sunet aspru, apoi se oprea brusc la parter, unde cineva smucea iritat ușa după atîta așteptare. Vecinul urca în cabină, iar ea, deși nu mai auzea ca în tinerețe, putea distinge destul de clar îndemnuri de a sta în bucătărie, la căldură, arzînd gazul de pomană, și de a nu mai umbla cu liftul de care au nevoie oamenii muncii ca să țină în cîrcă o armată de pensionari pe care îi caută moartea pe-acasă și ei iau liftu…

Se învățase cu ocările, îi era mai frică de glumele proaste decît de vorbe. Odată, cînd liftul staționa la parter, cu ușa deschisă, lumina aprinsă și anunțul din tablă vopsită „Ascensor defect. Folosiți scările!“ amplasat la loc vizibil, se pornise șontîc-șontîc să urce cele șase rampe de scară care o separau de ușa apartamentului. Era ora prînzului și nu mișca nimeni în bloc. La etajul al treilea, o ajunse din urmă un băiețel care se întorcea de la școală, cu ghiozdanul în spate. „Bună ziua!“, spuse băiatul politicos, iar bătrîna se bucură să-i răspundă la salut cu cîteva complimente ce se cuveneau unui copil bine-crescut, cu șapte ani de-acasă. Băiatul o luă înainte, urcînd cîte două trepte deodată, dar, cînd ajunse la jumătatea rampei superioare, o umbră se desprinse din beznă și se repezi urlînd spre puști. Acesta încremeni, se albi, apoi o luă la goană pe scări în jos, în timp ce fratele mai mic se tăvălea pe jos de rîs, savurînd o victorie îndelung așteptată. Nici nu o observă pe bunicuța chircită în spatele ușii ghenei de gunoi, care încerca să se apere cu o sacoșă din fîș.

Dar cel mai frică îi era atunci cînd o prindea noaptea afară și trebuia să străbată singură o alee bine înfrunzită care lega stația de tramvai de intrarea în bloc. Proiectată ingenios, conform preceptelor Chartei de la Atena, aleea tăia spațiile verzi dintre blocuri. Deși era străjuită de felinare, multe dintre acestea nu funcționau, așa încît aleea oferea intimități dubioase și cotloane încărcate de magia nopții, de care amorezii păreau să profite în egală măsură cu tîlharii despre care circulau în cartier povești sinistre. Cu doar cîteva zile în urmă, o vecină fusese deposedată de geanta veche din vinilin crăpat și rămăsese fără ochelarii de aproape, talonul de pensie, doisprezece lei și cincizeci de bani. În schimb, se alesese cu o sperietură grozavă și cu o vînătaie pe braț pe care o arăta tuturor cu un fel de mîndrie.

Pe alee, bătrîna era terorizată de pașii care se apropiau, rapid, din spate, fără să știe ai cui puteau fi. Problema era că toți pașii pe care-i auzea venind din spate se apropiau de ea, conform regulilor care guvernează deplasarea mobilelor în spațiu, iar pulsul o lua razna. Instinctiv și irațional, iuțea pasul, mai ales atunci cînd ar fi fost mult prea tîrziu și perfect inutil. Mai rău decît să fie depășită de necunoscuți era să fie depășită de cunoscuți, bărbați politicoși, vecini de bine care, atunci cînd ajungeau în dreptul ei cu pas vioi, simțeau nevoia să o salute cu vocile lor groase și grăbite. În ciuda faptului că ei spuneau banalele formule de salut „Bună seara“ ori „Sărut mîna“, primele silabe puteau continua și altfel, formînd un „Bucăți te fac, mamaie!“ sau „Să-mi dai geanta, că te tai!“. Deși istoriile morbide ale cartierului erau foarte bogate în detalii, ele niciodată nu precizau formulele introductive ale jafurilor, în caz că acestea existau (formulele, nu jafurile, despre a căror existență nu exista nici o îndoială). Probabil că temerile bătrînei nu erau decît o folosire greșită a imaginației. În orice caz, vecinii parcă aveau prune în gură sau ciungă, pentru că se înțelegea foarte greu ce ziceau, iar ea răspundea la nimereală cu un „Bună seara, maică!“, fără să-i recunoască întotdeauna în obscuritate.

Cînd ajungea la scară, urmau cele mai delicate trei momente ale întunecatului drum spre casă, față de care străbaterea aleii părea floare la ureche. Primul, căutatul în geantă după cheie, la intrarea în bloc, fără a putea observa cine o filează de după gardul viu. Apoi, mai dur, momentul uneori nejustificat de lung al așteptării ascensorului, fără a ști cine mai intră în bloc sau ce necunoscut se va arunca în ascensor în ultima clipă. În cele din urmă, punctul culminant, momentul cînd ușa de la apartament este descuiată, iar ea era încă afară, pregătindu-se să intre. În acel moment, frica devenea paroxistică și nu o dată scăpase cheile pe jos, din cauza grabei de a se fereca pe dinăuntru, în siguranța apartamentului sărăcăcios.

Acolo, în fotoliul preferat, își închipuia arhitecții și urbaniștii care proiectaseră cartierul și blocurile lui. Îi vedea aievea în fața ochilor: cu toții erau niște bărbați ca brazii, rugbiști din Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“, care scoteau un minut și zece secunde la străbătut aleea, în regim de conversație despre genius loci. Acești arhitecți și-ar fi dorit din toată inima să cadă victimele unui jaf, doar ca să mai facă un pic de mișcare pocind mutre de infractor, după o zi petrecută exclusiv la planșetă. Arhitectele erau delicate și hotărîte, conduceau cu mînă de fier un șantier de bărbați, deci agresorii puteau să se încoloneze singuri spre arestul miliției ca spre confesional, mărturisindu-și în lacrimi gîndurile murdare, căci bulanul de milițian ar fi fost oricînd de preferat perdafului pe care și l-ar fi luat, negreșit, de la o arhitectă specializată în devize.

În mintea bătrînei era totuși necesar ca arhitecții să fi fost cu toții niște zei puternici, veșnic tineri și neobosiți, din moment ce se gîndiseră la toate, la alei, etaje, uși, ferestre, balcoane, terase, scări și lifturi, dar nu se gîndiseră, nici măcar o secundă, la frica semenilor bătrîni, singuri și neputincioși. 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: Mayastar Lavi