Nicăieri de neînțeles, construit pentru nimeni

Blocurile de locuit bucureștene din perioada interbelică se adresau populației înstărite, intelectualilor, antreprenorilor. Imaginea lor era una cosmopolită, iar ele se supuneau regulilor unei piețe libere și dinamice. Trebuiau să fie frumoase și creativ proiectate pentru a se situa la nivelul exigențelor unui public înlesnit, sedus de avangarda vremurilor, de Tristan Tzara și Marcel Iancu. Cu casele de scară generos luminate, cu ascensoare moderne, cu apartamente spațioase și confortabile, cu circuite separate pentru servitori și pentru evacuarea gunoiului, noile imobile de apartamente aduceau locuirii tradiționale un plus de confort și sofisticare, la care se adăuga poziția ultracentrală în oraș. Inovația tipologică era o condiție sine qua non, cîtă vreme programul ca atare nu existase în România.

Trecînd, după război, prin multiple variații tipologice, blocurile de locuințe au ajuns să se plieze exclusiv unor exigențe străine de arhitectură, cum ar fi rapiditatea execuției, economia de materiale, tipizarea elementelor ș.a.m.d., în contextul unei urbanizări forțate care a strămutat, adesea cu anasîna, mari mase de populație rurală în mediul urban. Consecințele nu au întîrziat să apară. Pentru țăran, casa are o față și un spate. În față se află grădina cu flori. Tot spre față se deschide casa, cu prispă și ferestre, privind ulița. În spate se află polata. Și mai în spate sunt buda și grămada de bălegar. La bloc, intrarea în casă, în apartament, este pe partea opusă ferestrelor, un nonsens tipologic perfect. Mai mult decît atît, în partea opusă intrării se află balcoanele, transformate rapid și practic în polate, acolo unde rezidenți îmbrăcați sumar, în maiouri găurite, puteau fi zăriți stivuind lucruri de aruncat, spre dezolarea arhitecților și urbaniștilor. Ei le-ar fi văzut debordînd de flori, împodobite cu piese ceramice smălțuite, cu mese și șezlonguri din tec, unde locatarii să joace un bridge sau o canastă, îmbrăcați în costume și cămăși albe, scrobite…

Dar cea mai perversă lovitură dată bunului-simț rural se ascundea în conformarea palierului de nivel, acolo unde, pe lîngă ușile de intrare la apartamente, se mai afla o ușă, tot din lemn, dar mai mică, veșnic întredeschisă spre o lume a pestilenței, spre intestinul gros al blocului – spre ghena de gunoi, adică, dragi tovarăși și pretini (sic!). Distanțîndu-se de clasa mamiferelor, din care și omul face parte, animale evoluate care au gura pe aceeași parte cu ochii, iar anusul pe partea opusă, cît mai departe de ochi și gură vasăzică, blocul clasei muncitoare împrumuta ceva din versatilitatea hidrei, celenterat care, în simplitatea lui eficientă, este înzestrat cu un orificiu buco-anal. Contaminîndu-se cu putoare, palierul de nivel și scara blocului au devenit spațiile nimănui, non-locuri traversate cu grabă și scîrbă, numai bune de scrijelit măscări pe pereți. Ce diferenţă, în comparaţie cu grădinile cu cireşi în floare, din satul natal! Ascensorul, zemuind și îmbibat cu miasme greu de suportat, a devenit curînd o fecioară de fier în care nefericiții de la etajul 6 în sus erau condamnați să-și ispășească minute bune din viață, minute lungi ca orele căci, în fiecare secundă din cele 60, se putea „lua curentul“ în cartier, prelungindu-le astfel caznele indefinit.

Împuțit și cufundat în beznă, palierul de nivel era luminat uneori de patru, șase sau opt oceli minusculi, vizoarele cu care ușile apartamentelor erau înzestrate nu atît pentru a vedea cine sună, căci nu puteai vedea în întuneric, cît mai ales pentru a putea observa, atunci cînd ușa de vizavi se deschidea, cine vine la vecin, la ce oră și cu ce pachete. Întîlnirile fortuite de pe scara blocului, între oameni perfect necunoscuți, creșteau angoasa străbaterii unui spațiu întunecat, urît mirositor și neprietenos, deposedîndu-i pe locatari de siguranța vecinătății. Departe de a oferi cadrul cunoașterii reciproce, blocurile socialiste cu panouri mari au privat locuința de spațiul ei exterior, de tranziția de la privat către public, de gradient. În fața apartamentului se căsca un nicăieri întunecat, primejdios. În afara lui, pe fațadă, nu puteai interveni fără schelă.

Captiv între pereții prin care vecinii auzeau ce se vorbește, după o zi epuizantă şi toxică la fabrica de cauciucuri, omul cel nou visa la pierduta uliță a satului, luminoasă și aerisită, cu stănoagele sale de unde puteai saluta trecătorii. Rememora grădina de flori și prispa şi, ce-i drept, mai rar, se gîndea cu nostalgie la porcul din coteț, la vacă și păsări. Realitatea era însă cu totul alta: sufocat de betoane, proletarul recent privea resemnat spre pata de umezeală care se lățea în colțul dormitorului, coborînd pe perete. Vecinul de sus lipsea de cîteva zile, așa că nu era nimic de făcut. Reclamase incidentul la ICRAL, de cîteva ori, sperînd într-o intervenție miraculoasă, pe măsura acronimului instituţiei, pînă cînd o voce agasată, de la capătul celălalt al firului, îi spusese că nu preia reclamații de la un nimeni ca el, căruia degeaba îi dăduse statul telefon dacă sună pentru nimicuri, ca toţi mocofanii. „Țărane“, adăugase nemiloasă vocea înainte să trîntească receptorul în furcă, iar omul se întrebase prostit de ce „ţărane“ sunase ca o insultă, din moment ce el, ca orăşean, trăia într-un nicăieri de neînţeles, o caricatură perversă a casei părinteşti, pe care și-o amintea înconjurată de un sat protector, cu flori la intrare şi stele aproape. 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.