Ultima vizită
Unele case ajung la finalul vieţii şi sînt demolate. Puţine şi-o reîncep, într-o formă nouă, mai confortabilă, mai adaptată zilelor noastre. În ambele situaţii este necesară vizita specialiştilor, pentru întocmirea documentaţiilor necesare. Este ultima vizită înainte de desfiinţare sau remodelare. Se deschid, cu această ocazie, case vechi care au stat închise cu anii; aerul din ele este stătut, praful netulburat. Oamenii lasă în urmă tot ce nu le este folositor, tot ce nu pot sau nu vor să ia cu ei…
Am cunoscut un muncitor care avea o colecţie întreagă de obiecte de artă găsite pe după sobele caselor pe care le demolase: sfeşnice din alamă, farfurioare şi mileuri, căzute cine ştie cînd în spaţii greu accesibile. În garajul din curte improvizase un mic muzeu cu vînzare. Într-o firidă cotită, cineva a găsit o cutie de cartuşe din al Doilea Război Mondial şi a trebuit să dea declaraţii lungi şi anevoioase la poliţie cu privire la regimul armelor şi muniţiilor. Într-un hotel de la 1900 am găsit, în sertarele decrepitelor noptiere, Biblii, şi am luat una cu mine, chit că era în germană. Proprietarul unei case de la 1911, care tocmai o vînduse în cadrul unei tranzacţii profitabile, avea obligaţia contractuală să o golească în termen de trei zile de mobila făcută pe comandă prin anii ‘30. Servanta cu mînere şi coloane din alamă, biblioteca cu uşile zornăind de cristale, oglinda rotundă imensă, masa şi scaunele, dormitorul, toate trebuiau evacuate, iar proprietarul ar fi vrut să le doneze cuiva care să le poată demonta profesionist, transporta, recondiţiona minimal şi folosi în continuare. Nu le-a vrut nimeni, aşa încît, după cele trei zile, au venit cîţiva zdrahoni cu răngi, au mărunţit şi au încărcat mobila în remorcă.
Casele vechi înmagazinează incredibil de multe obiecte perfect inutile, care şi-au trăit traiul şi acum nu fac decît să-i încurce teribil pe noii proprietari: sobe, coşuri, sfeşnice, pianine dezacordate, cărţi vechi, covoare şi fotolii roase, haine mîncate de molii, fierărie ruginită, blaturi din piatră ciobite, statuete şi bibelouri, mileuri, lămpi cu abajur, tablouri decorative cu flori şi peisaje contemplative, perdele croşetate şi draperii zdrenţuite de pisicile care trăiau acum 70 de ani. Obiecte care au rezistat tăvălugului comunist, conservate de oameni ca o amintire sfîntă a epocii dinainte. Obiecte păstrate cu mari sacrificii şi, adesea, cu teama că modul de viaţă burghez avea să dea de gîndit feluriţilor angajaţi ai Securităţii care vizitau casele folosind pretexte de o stupiditate perfect legitimatoare. Obiecte care, odată cu moartea proprietarilor, a celor care ştiau la ce folosiseră, a celor care aveau amintiri legate de ele, rămîn doar o povară volumetrică, un spaţiu ocupat în condiţiile în care metrul pătrat construit poate costa 2000 de euro.
Casele noi sînt albe şi au mobilier minimalist, colţuri agresive, melamină lucioasă, sticlă fumurie şi metal. Bibliotecile vechi din lemn, cu coloane cioplite, încrustate cu simboluri heraldice, găzduind sute de volume, s-au mutat într-o tabletă care luceşte discret lîngă cele cinci telecomenzi care controlează sistemul audio-video al locuinţei. De mileuri nu mai este nevoie, pentru că melamina nu se zgîrie. Peisajele contemplative au cedat locul art-print-urilor pe canvas cu peisaje asiatice cufundate într-o ceaţă străpunsă de o lumină ireală. Covoarele profund neigienice lipsesc, aşa cum lipsesc şi celelalte lucruri inutile care împodobeau odinioară o casă: portretele bunicilor, pernele de zestre brodate de mînă, feţele de masă din mătase, tacîmurile din alpaca argintată şi vesela pentru ocazii. Obiectele vechi nu-şi mai găsesc locul. În schimb, rafturile orizontale care amplifică vizual spaţiul camerei de zi susţin cu mîndrie suveniruri din excursii: măşti africane din abanos, pumnale japoneze de seppuku, statuete din bronz turnat la rece, sticlă de Murano. Trofee capabile să te valideze social, la fel ca fotografiile publice încărcate în timp real pe reţelele de socializare: fericirea de a schia pe gheţarii Franţei ori epifania scăldatului în golfurile paradiziace ale Thailandei.
Progresul îl îndepărtează pe omul contemporan de locuinţa lui. Într-o perioadă de pace şi supraabundenţă, orice surplus este inutil, inclusiv surplusul de memorie. Atunci cînd orice lucru este accesibil imediat, accentul se mută pe experienţele mai greu accesibile, aflate la mii de kilometri distanţă. Memoria şi cultura nu mai sînt validatori sociali, fiind înlocuite de popularitate şi lipsă de inhibiţii. Cultura strămoşilor, transmisă prin casele lor, complexează şi încurcă. Este inadecvată şi nu mai înseamnă nimic. Este o povară care trebuie aruncată din montgolfierul progresului, ecologic, sustenabil, verde.
Acesta se înalţă triumfător deasupra norului alb care învăluie oraşul memoriei, acolo unde bile demolatoare şi excavatoare cu gheară muşcă feroce din arcadele, ogivele, coşurile şi firidele bătrînelor case care au primit ultima vizită…
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: adevarul.ro
