Radu NAUM

Cînd Putin şi-a luat avînt, am luat-o de la capăt. Sportul roşu, în declin, a devenit din nou o armă.

Unul dintre ultimii spadasini cu racheta dintr-o epocă pe care ne încăpăţînăm să o numim romantică, una în care puteai înjura direct un spectator sau face un banc sexist cu o doamnă din public.

La schi alpin, cea mai bine plasată competitoare care putea reprezenta Româna, Ania Caill, a fost lăsată în afara delegaţiei pe criteriul „oi fi tu bună, dar eşti bătrînă, lasă pe alta mai tînără”.

Jocurile Olimpice de iarnă de la Beijing care stau să înceapă se ţin într-un asemenea dispreţ al oricăror valori democratice încît te întrebi ce va urma.

La noi maşina nu e un sport, e o psihoză. Nu e despre a fi primul la sosire, ci doar la primul stop.

. Djokovic a încercat să lovească în lung de pandemie, un passing shot pe lîngă reguli.

Sportul, cu ceva excepţii, se poate să treacă mai bine decît lumea de rînd prin acest necaz planetar.

Nu e despre cum şi cît joacă, e despre imaginea unui om ca o linie dreaptă, simplu şi firesc ca oricare elveţian de rînd, doar că el nu îşi pîrăşte vecinii că stau pe terasă după ora zece seara.

Răducanu a fost antrenată de mică pentru a fi competitivă, nici nu contează dacă era vorba de performanţă în sport sau în viaţă.

Treaba e prea gogonată, aşa că autorităţile au întreprins percheziţii. Se poate întîmpla ca în trecut: deposedarea de ultimul titlu şi retrogradare.

Unii mizează pe Edi Iordănescu, alţii pe Mutu. Se presupune că de aici încolo nu se vor mai lovi de un „Nu, mulţumesc”.

Tamaş, spre deosebire de bon viveur-ul Neymar Junior, face parte din tagma pe cale de dispariţie a celor nebuni, dar nu parşivi.

Nadia e istoria noastră. Avem cu toţii 60 de ani, aşa, în mare, dintre care jumătate lăsaţi să rătăcim şi încă nu ne-am întîlnit cu noi înşine.

În sport, ca în orice, unii cred în ştiinţă, alţii în neştiinţă.

Cauză sportivă, cauze umanitare, imaginea unei capitale (europene?), multe motive bune ca să se ţină evenimentul în plină epocă stacojie a COVID-ului românesc.

Nici pe ceilalţi nu ar trebui să îi oblige nimeni să joace cu cei de la FCSB cît sînt contagioşi doar pentru că au ales să ignore ceea ce toată umanitatea civilizată a acceptat.

Un pic mai uşoară decît a celor care curăţă după ei.

Cînd totul începe să meargă un pic mai bine e timpul să ne autofaultăm.

Ce ne mai place să visăm răguşit la momentele în care lumea vorbea despre noi ca despre nişte eroi, iar presa germană îi făcea pe ai ei „cîrnaţi”!

În ce domeniu am face parte din Europa, la kilometri de autostrăzi, la procent de vaccinaţi, la nivel de educaţie, la număr de veceuri în curte, la dinţi, la părinţi?

La capătul scandalului stau faptele, mereu încăpăţînate, fără suflet, fără pile sau idiosincrazii, fără să ia şpagă sau să dea.

Rămîn blocate în cursa pentru imposibil, ca un ţînc care vrea să prindă porumbeii şi pune în fiecare zi aceeaşi abnegaţie în zadarnica întreprindere.

Ivan era tînăr, incredibil de tînăr, deci a murit tînăr. Oricînd ar fi murit, tot tînăr ar fi fost.

Ţara asta pare făcută din bucăţi de stofă rămase din croielile de la diferite haine împărăteşti.

Ea nu mai e omul-comando care căuta reuşita cu obstinaţia unui soldat într-o misiune pe viaţă şi pe moarte.

Ar însemna că oceane de drame mai mari decît plecarea unui fotbalist de la o echipă n-ar mai exista în următorii 79 de ani.

Se poate. Iată cum. Jucătorii să intre dezbrăcați pe teren.

Jocurile Olimpice contează totuşi pentru toţi cei care între două ediţii îşi atîrnă existenţa de acest eveniment.

Chiellini e băiatul bun-rău sprijinit de intrarea la sifoane care îţi pune piedică doar ca să rîdă, dar te şi ascunde de poteră dacă ai făcut vreo trăsnaie.

Un echilibru, fantasmăm, e întreţinut de forţe obscure. Cineva trage sforile.

Se înscrie mult chiar dacă nu toate meciurile sînt opere de artă, ba unele n-ar putea fi expuse nici la frizeria din colţ.

Ronaldo e idolul cel mai enervant al planetei, plin de el şi plin de fapte de caritate.

Dacă am avea un dram de minte colectivă am institui două sporturi ca naţionale, curăţate de personaje nocive, evident: şah şi rugby.

Necazul e că statuile, aşa cum am tot văzut în lunile astea, au tendinţa să nu rămînă în picioare.

Aceste două cluburi au intrat în faliment şi acum au revenit în elită după nenumărate chinuri, rătăciri, procese, greşeli şi capitulări ale speranţei. Dar nu speranţa trebuie să moară ultima, ci pasiunea.

Ceea ce împinge către „să da” e povestea veche de cînd lumea: banii.

La noi, fotbalul a eşuat în tîrg de virajat bani, supt bani sau decontat politic bani.

Zgîndărirea instinctelor joase e o meserie veche, iar azi pare că aduce mai mulţi bani ca oricînd, ceea ce va împiedica o revenire în forţă a bunului-simţ.

Jocurile Olimpice sînt despre un soi de nebunie bine canalizată.

Super Liga e despre bogaţi care vor să devină şi mai bogaţi.

Cei doi nu trăiesc în aceleaşi lumi. Mai ales cea a lui Ţiriac e la miliarde-lumină de noi.

Acum la meciurile României, altădată de o urîţenie rară, se pot uita şi spectatori din alte zări.

Onorabilitatea, pentru mulţi, stă scrisă clar pe o tabelă sub forma unor cifre despărţite de o liniuţă.

VAR, adică Video Assistent Referee, adică ochii electronici ai unui sărman om cu fluier, există mai peste tot prin lumea civilizată sau mai puţin civilizată.

De aproape două decenii se desfăşoară, în toate contorsiunile ei, această luptă absurdă şi extenuantă, umplînd de lehamite un popor de fani.

Bănuiesc că dinspre aceste mega-urbe se vede totul bine, oricînd necazurile celor mari fiind muniţie pentru cei mici.

Ai noştri par a fi trimişi singuri în calea lupilor.

Kobayashi, japonezul care a sărit cel mai departe la Rîşnov, a venit, a cîştigat şi a plecat fără ca mai nimeni să fi ştiut de capul lui, în afara acelei mici comunităţi care se simte că ar merita admirată.

În fotbal există o producţie nelimitată de batiste de pus pe ţambal. Dar fondul chestiunii nu va dispărea la ordin.

E despre nevoia de a te descărca, de a arunca toată zgura frustrării către cei de lîngă tine care se tranformă în saci de box.