Radu NAUM

Naivi fiind, aţi fi tentaţi să întrebaţi cum de aceste personaje de piaţă intră în posesia unor bani pe care dumneavoastră nici nu-i visaţi.

Treaba e, totuşi, că sportul începe să vireze în altceva.

Precum părinţii adoptivi, echipa a crescut şi ea accelerat, dopată cu banii uşori care curgeau din afaceri uşoare.

Dinamo e cu două picioare şi o mînă în groapa pe care şi-a săpat-o singură.

În România reală, sporturi naţionale sînt şi aruncatul deşeurilor pe geamul maşinii, poluarea cinică, şpaga.

În curînd fiecare va avea planeta lui pe care să se refugieze.

Un arbitru spune o prostie cu tentă rasistă, e blamat şi în urma acestui val se ridică un tsunami de apărători ai vorbitului pe şleau, ai exprimării groase.

O mare echipă a lumii a investit într-o speranţă. Incidental, un român.

Diego Armando a fost unul dintre cei mai buni fotbalişti din toate timpurile, şi asta e imens.

La fotbal e ca la război, e despre a supravieţui încă o zi.

Ei au rămas cu regulile lor şi noi cu trei puncte care ne vor fi acordate cel mai probabil din oficiu.

Fotbalul se întîmplă să fie un sport în care nu ajunge să fii bun, nu poţi cîştiga prin inerţie, nu eşti niciodată la adăpostul unui rezultat crunt.

Zlatan e un golan strălucitor şi un farseur de clasă.

Omul nu suportă să piardă. Pur şi simplu, nu poate.

Naţionala României are nevoie să iasă din propriul corp obosit de importanţa falsă a celui mai popular sport.

Ce fac băieţii eterni ai rachetei e magic, nemaivăzut, un dialog care va domina timpurile.

Halep ne dă fericire şi disperare. Halep ne dă, într-un fel, o viaţă pe care altfel nu o cunoaştem.

Ne prefacem că totul e la fel, dar nu e.

În povestea de 117 ani a Turului Franţei, Tadej e cel mai tînăr învingător din ultimii 116!

La US Open, jucătoarea de tenis franceză Kristina Mladenovic a spus, excedată de măsurile de securitate anti-COVID-19, că se simte prizonieră.

Omul a greşit şi a plătit. Doamna lovită şi-a revenit. Şi cred că asta ar trebui să facem toţi.

Craiova s-a prezentat la joc ca şi cum o forţa cineva şi a încasat două goluri de curtea şcolii.

Degeaba vii din metropole avînd capacitatea de a performa a unui cătun din Bărăgan.

„Nemții”, de fapt, sînt canadieni sau croați, francezi sau polonezi (români, ioc).

Finalul a fost stabilit din pix, un meci decisiv între CFR şi Craiova, ceva nemaivăzut.

Mircea Lucescu e unul dintre cei care au făcut istorie cam pe unde au trecut.

De fapt, Dinamo s-a „infectat” aşa cum o poate face orice organism cu imunitatea la pămînt.

Cînd se întîmplă ceva dramatic, ceva „nedrept”, tindem să contrabalansăm destinul îmbrăţişîndu-l pe cel lovit.

Impunitatea lor antepandemică se transformă acum într-un factor destabilizator dincolo de consecinţele suflatului în fluier.

Dacă sportivii tineri şi în deplină sănătate pot da cu tifla pandemiei e destul de cinic să nu pricepi că poţi purta şi preda nenorocirea unora mai puţin norocoşi.

Dinamo-cine-o-mai-fi contra Steaua-care-nu-mai-e. Un bal al fantomelor.

Ungaria se zbate cam la acelaşi nivel cu noi în privinţa Naţionalei (doar că FRF nu are acces la bani publici), iar în zona cluburilor sîntem peste ei.

Meciurile au fost cu şpriţ, acidulate, pline de faze şi de antren. Sau poate eram noi nejucaţi…

Bölöni şi-a dus fosta echipă, în sezonul trecut, pe cea mai bună poziţie ocupată în întreaga ei existenţă.

Pandemia a născut în oameni tot felul de dezordini, naivitatea fiind una dintre ele, de care tocmai m-am făcut vinovat.

Simona nu arată ca un „cetăţean al lumii” care ar putea trăi oricînd oriunde.

FRF, avînd de luat o decizie în timp de pandemie, a hotărît ca lupta la promovare în Liga 1 să se desfăşoare doar între cele șase echipe cu şanse şi acte în regulă şi – aici e rana – să înjumătăţească punctele.

Un campion e un personaj cu un diavol în el care nu-i dă pace.

Aflăm zilele astea că telespectatorii aduc mai mulţi bani fotbalului decît spectatorii. Demolăm tribunele?

...povestea cu traseul lui Dinamo pînă în semifinalele Cupei Campionilor din 1984?

...dar poți să-l compari pe Dobrin cu Hagi, pe Messi cu Pelé și Maradona sau pe Ștefan cel Mare cu Mihai Viteazul?

Să ne pregătim pentru reamatorizarea multor societari ai sportului mondial.

Nu există repere pentru un astfel de shut-down prelungit al acelor acizi care ard pentru victorie, care te înţeapă în durere ca să mergi mai departe pînă cînd îl vezi pe celălalt lăsat în urmă.

Stai şi dai la perete. Te împrieteneşti cu muchia dulapului, cu întrerupătorul, cu întunericul.

Sportul e un moft, o fiţă, cum s-ar zice azi. E termometrul de temperatură normală a omenirii.

Ratările lui îşi au şi ele campionii lor.

Sportul nu ne poate salva şi sportivii nu ne pot salva de ceva ce ne ameninţă fiinţa. Într-o astfel de confruntare redevin oameni oarecare.

În vremuri de-astea ne dăm seama ce capriciu e sportul, ce pene colorate pe care le uiţi într-un colţ de îndată ce eşti lovit în celula de bază, aia mică, invizibilă, fără de care nu sîntem, punct.

Nu orice atingere a mingii cu mîna e henţ. Sînt, vezi bine, mîini şi mîini.

Treaba asta cu preparatorul sau reparatorul mental e la noi un mare banc.