Ratangiii

Publicat în Dilema Veche nr. 840 din 26 martie - 1 aprilie 2020
Ratangiii jpeg

Ar trebui să încep cu cele patru penaltiuri ale apocalipsei. Dar nu pot, e ceva care atîrnă mai greu în traista cu tristeţi. S-a întîmplat în anul în care vecinii vedeau capătul tunelului, iar noi ne afundam tot mai tare în el.

În vara acelui an 1989, la buza Parisului au ajuns doi ciclişti umăr la umăr. Ultima etapă a Turului Franţei avea alura unui drum regal, de la Versailles pînă pe Champs-Élysées. Un contratimp individual, adică fiecare pe „calul“ lui. Laurent Fignon cîştigase deja două Bucle. Era exponentul tinerilor care aveau să schimbe lumea, parizian, modern, hippie 80’s style, o altă rasă decît cea a zeului pe care îl răsturnase, Hinault, iţit dintr-o familie de cultivatori de ceapă din Bretania. Fignon purta tricoul galben sub un păr blond. Americanul Greg LeMond purta şi el ceva. O şmecherie. O bicicletă cu ghidon de triatlon, asupra căreia stătea aplecat ca într-un act erotic, aerodinamic ca o săgeată. Echipa lui Fignon s‑a gîndit să-l pîrască organizatorilor. Aşa ceva nu trebuia să fie regulamentar. Dar n-a făcut-o. Nu era nobil. În Franţa, modernitatea are şi ea o limită. În ultima zi, Fignon avea 50 de secunde avans. De la fosta reşedinţă a Ludovicilor pînă în buricul tîrgului erau vreo 24 de kilometri. Pe o asemenea distanţă, 50 de secunde puteau fi 50 de minute, tot aia. Diferenţa era decisivă între oameni de acelaşi calibru. Era ca şi cum ai spune că într-o semifinală mondială Germania-Brazilia nemţii pot da șapte goluri. Aberant. Deci nu se mai putea întîmpla nimic. Nimic în afară de totul.

Imaginea bîntuie. Fignon se prăbuşeşte imediat după linia de sosire. Viaţa, pentru el, era un transatlantic de pe care căzuse şi care se îndepărta tăcut, pe marea neagră ca uleiul. Tocmai pierduse Turul Franţei pe care nu îl putea pierde. Pentru opt secunde, cea mai mică diferenţă de pînă atunci şi de atunci pînă acum. 3.000 de kilometri, trei săptămîni, opt secunde. Mai puţin decît ar alerga Bolt suta. Mai cît să curgă un espresso. Şi să rosteşti cu simţire cuvintele lui Verlaine despre o inimă rănită de viori şi Debarcare. Fignon a învăţat mai degrabă continuarea lor. „Tout suffocant et blême, quand sonne l’heure, je me souviens des jours anciens et je pleure.“ Două Tururi cîştigate. Şi ce dacă? Toată lumea îşi va aminti veşnic de aceste opt secunde blestemate, ratarea secolului. Cariera lui a arătat mereu a vază Ming ciobită.

Sînt fotbalişti care dau peste sau pe lîngă poartă de la un metru, de unde „a rata“ necesită un talent aparte. Tipi care sărbătoresc victoria şi ea le fuge de sub nas, în toate sporturile. Am fost martorul unei finale de campionat mondial de handbal fete în care, Ungaria avînd cinci goluri avans la cinci minute de final, antrenorul Lajos Mocsai a început să dirijeze cîntecele galeriei miilor de fani maghiari, întors cu spatele la joc. Timp în care adversarele din Franţa înscriau gol după gol şi întorceau destinul ca şi scris. Această ratare fabuloasă depăşeşte înţelegerea, dacă iei în calcul că aceeaşi echipă, cu acelaşi antrenor, pierduse trei ani mai devreme finala olimpică în condiţii similare, doar că în faţa Danemarcei. Ajungi să dai în bobi, să mergi la vrăjitoare.

Ratarea devine o vocaţie, un ideal, o iubită. E la limita patologicului.

Sportul este despre clasamente, despre ierarhii, despre titluri. Învingătorii nu iau totul. Ratările lui îşi au şi ele campionii lor.

Milan care pierde, în faţa lui Liverpool, o finală de Liga Campionilor pe care o conducea la pauză cu 3-0 merită un podium. Dar medalia de aur aparţine bărcii de patru condamnaţi la a pluti etern pe Styx-ul fotbalului, mereu refuzaţi de un Caron cu mustaţă şi plete care e acolo doar pentru ei, doar pentru nemurirea neliniştii lor. Vedeţi, cînd ne referim la finala Cupei Campionilor Europeni din 1986, singurul drum cu victorie finală al fotbalului românesc, ne stă mintea numai la Duckadam şi la calmul lui nepămîntean, la Balint şi Lăcătuş care, în faţa refuzului unora dintre colegi de a suporta presiunea loviturilor de departajare, s-au dus la Emeric Ienei şi i-au zis: „Lasă, nea Imi, batem noi şi te facem mare!“. Ce tupeu! Ne gîndim chiar la căpitanul echipei, Tudorel Stoica, marele ratangiu al finalei, în sensul în care a ratat-o, n-a fost, fiind suspendat. Eroii însă, în sensul tragediilor antice, au fost ceilalţi. Pentru ei ţesătura realităţii s-a rupt şi au căzut în ceva care nu se mai termină. Adică ei erau Barcelona, Dumnezeule! Şi Majaru tocmai ratase, apoi a ratat şi Bölöni. Şi ei erau Barcelona, şi ceilalţi cine erau? Nişte unii, veniţi din peşterile Estului. Alexanko a tras în stînga. Chix. Nu s-a manifestat dramatic. În fond, nimic nu era pierdut. Pedraza a tras tot în stînga. El, măcar, şi-a pus mîinile în cap. Pichi Alonso a tras şi el în stînga. Ca şi cum era un magnet acolo. Dar a tras atît de prost, încît Duckadam a prins-o nu doar cu mîinile, ci şi cu corpul cumva, aproape că l-a enervat mingea aceea atît de penibil trimisă spre el încît părea o insultă. După care pînă şi un copil ar fi putut ghici unde trage Marcos. Sigur, acum e uşor… Marcos a tras în dreapta. Şi gata. Triumful unei echipe de sub Ceauşescu, istorie, bla-bla. Şi ceilalţi, cei care au fost ca o antiruletă rusească, patru gloanţe la tîmplă, toate ratate? Nu putem decît bănui nopţile lor. Cum, în vis, schimbă realitatea, gol, bucurie, o viaţă normală. Şi cum dimineaţa vine ca un criminal.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.