Întrebat de o publicaţie din Chicago ce le-ar spune colegilor săi mai tineri, Toma Pavel a răspuns: „Ţineţi-vă departe de scrisul pretenţios şi incomprehensibil. Mulţumiţi-vă să spuneţi o poveste ca lumea“. Asta e tot!
Hotelurile „serioase“ tind să preia în dotare o nouă specie de duş. Are cinci guri de apă fixe, aşezate paralel cu peretele şi una mobilă. Manevrarea lor se face cu ajutorul a trei butoane groase, care, mişcate cum trebuie (dar cum trebuie?), reglează, în chip misterios, temperatura apei, direcţia jetului şi intrarea în funcţie a unuia sau altuia dintre cele şase „duşuri“ ale dispozitivului.
De o săptămînă de cînd sînt la Berlin, descopăr că ceea ce Bucureştiul ultimilor ani m-a făcut să uit nu e doar frumuseţea vieţii, graţia, farmecul, muzicalitatea ei, ci şi strictul necesar al normalităţii, firescul, buna-cuviinţă a convieţuirii.
Am văzut de curînd, pe Calea Moşilor, un afiş gîndit să legitimeze homosexualitatea şi „să deschidă minţile“ conservatorilor de pe plaiurile mioritice. Înţeleg că afişe asemănătoare au fost plantate şi în alte oraşe din ţară şi că, peste tot, ele au avut un ecou public prost, de natură să ducă la retragerea lor.
Traian Băsescu s-a supărat pe popor. Dar Traian Băsescu nu e totuna cu dumneata şi cu mine. Noi putem bombăni cît vrem. N-am fost aleşi, n-avem răspunderi naţionale supreme. Dînsul e, însă, preşedintele acestui popor. Iar ca preşedinte a făcut două greşeli.
Într-un cuplu de îndrăgostiţi, nu există, în mod normal, relaţii de subordonare. Cînd unul dintre parteneri devine dominator, cînd apare ideea unei ierarhii a calităţilor, cuplul e în pericol. Iubirea impune amîndurora un comportament slujitor. Fiecare se dedică celuilalt, fiecare se simte bine să fie în serviciul partenerului. Idolatria e, dimpotrivă, slujire unilaterală.
Dilema veche începe să-şi piardă vechimea. Generaţia „întemeietorilor“ se subţiază, scaunele goale se înmulţesc. Redacţia în care evoluau Lena Boiangiu, Zigu Ornea, Tita Chiper şi Alex. Leo Şerban are acum, inevitabil, un alt sunet, un alt portret. Ştiu, e normal. Sînt normale şi moartea, şi „înnoirea“ instituţională, şi uitarea
Nu vă plac manelele? Dar ele există şi au succes. Nu vă plac talk-show-urile cu Becali şi viaţa cotidiană a cuplului Irinel-Monica? Dar ele fac rating. Sînt cool. Sînt Viaţa însăşi. Nu vă place Casa Poporului? Dar poporului îi place. Divertismentul autohton vă miroase a vulgaritate? Dar cine vă pune să vă uitaţi?
Există intervievatorul care vrea să-şi aţîţe „victima“, căutînd efectul de scandal, există timizi, lingăi, obraznici, băşcălioşi, idolatri, perfizi, plicticoşi, necinstiţi, specialişti în capcane, manipulatori, nătîngi, vicleni etc. Există, desigur, şi oameni cumsecade, inteligenţi, subtili, pe scurt – profesionişti.
În guvernul Convenţiei Democrate, dl Crin Antonescu era, întrucîtva, la locul lui. Mi-l amintesc vag: instalat cuminte în fotoliul lui de ministru al Tineretului şi Sportului afişa un aer juvenil, mai curînd bonom, jucîndu-şi rolul fără mari pretenţii şi fără ca opinia lui să aibă, în economia dezbaterii guvernamentale, cine ştie ce greutate.
„Dintre animale îmi place măgarul. Nu ţi se pare că România seamănă cu un măgar? Simplu, sfînt, gălăgios, dar introvertit, penibil, cinstit, încăpăţînat, semn al sărăciei sau al unei bogăţii de altă culoare, semn al lipsei de nobleţe sau indicînd o nobilitate veche, răbdător, cărător."
Ecourile Consiliului Naţional de Coordonare al PDL – aşa cum au fost relatate de presă – nu pot decît să dezamăgească. Nu părea şedinţa unui partid, ci înfruntarea a două partide. Ruptura „clasică“ dintre vechii activişti şi mai tinerii reformatori a fost lăsată să se exprime pe toate tonurile, într-o atmosferă generală de şicană retorică.
Dacă e să luăm în serios vorbele mai multor politicieni şi jurnalişti, s-ar zice că, după căderea comunismului, o nouă stafie bîntuie lumea românească: dictatura lui Traian Băsescu. Simt nevoia să reacţionez nu din amor pentru Cotroceni şi nu pentru a analiza, argumentat, această ipoteză.
Cu mulţi ani în urmă, „un grup de cercetători“ interesaţi de psihologia văzului au făcut următorul experiment: au proiectat dinaintea unei comunităţi tribale, lipsită de orice contact cu civilizaţia modernă, un film poliţist. La sfîrşitul proiecţiei, privitorii au fost întrebaţi ce-au văzut.
Ca şi moartea, imbecilitatea e democratică: nu distinge între săraci şi bogaţi, între prostime şi aristocraţie, între est-europeni, vest-europeni şi americani. Cu alte cuvinte, întîlneşti imbecili peste tot şi la toate nivelurile. Imbecilitatea are imaginaţie: ea valorifică în chip diferenţiat resursele de întunecime ale fiecărui individ şi ale fiecărei naţii, aşa încît rezultatul să fie sau să pară multicolor.
Poftă de anihilare a celuilalt, organizare ideologică a furiei (eventual cu corolarul crimei), invidie, antipatie viscerală etc., ura este, privită atent, şi un atentat la libertatea celui pe care îl urăşti. Îl condamni, prin ură, la un statut din care nu mai are nici o ieşire.
Nu căutaţi în haosul din jur motive de demobilizare, de abandon. Cu alte cuvinte, feriţi-vă să dezvoltaţi un complex de superioritate faţă de ambianţa în care trăiţi, să vă justificaţi precarităţile şi demisiile prin indigenţa ţării şi a împrejurărilor. Psihologic vorbind, e un procedeu toxic, deformator, perdant.
În vremuri grele, disperarea devine ambianţă cotidiană. Numărul celor desfiguraţi de griji, nesiguranţă sau revoltă şi al celor dispuşi să facă gesturi extreme creşte simţitor, pînă la a ajunge un fenomen social. Cum poţi veni în ajutorul unui om care şi-a pierdut speranţa?
Nu trebuie exagerată dihotomia dintre scrisul „frumos“ şi scrisul „substanţial“, „veridic“. „Frumosismul“ fără idei, fără conţinut e, în cel mai bun caz, un divertisment pasager, o piruetă frivolă. Iar reflecţia, sau relatarea fără stil se dizolvă în plictiseală. Scriitorul adevărat are ceva de spus şi are un fel de a spune care valorifică maximal ceea ce are de spus.
Între înfometare şi caviar, între cartofi şi fleică, ar trebui să ni se ofere deliciul abordabil al băcăniei şi birtului de cartier. Nimănui însă nu-i dă prin cap că, în vremuri precare, te poţi îmbogăţi vînzînd mărfuri bune (dar nesofisticate) şi ieftine (dar nu de proastă calitate).
Cred că merită să ne întrebăm ce este o întrebare. Care e rostul ei? Care îi sînt strategiile? Există reguli, tehnici de a întreba? Evident, n-o să fac, în cele ce urmează, teoria chibritului. Pornesc de la materia pe care mi-o oferă întrebările primite pînă acum.
Carevasăzică, dragă Ion, m-ai dat la gazetă! În ce mă priveşte, cînd intru în divergenţă cu un prieten, prefer să-i dau un telefon. Sau să-i scriu, sau să-i trimit un mail. Pînă de curînd, şi tu făceai aşa. Ai recurs, sever, dar amical, la poşta electronică, fie cînd te-a deranjat opinia mea favorabilă despre cartea lui Liviu Bordaş, fie cînd, cu ani în urmă, te-a contrariat decizia mea de a da unor burse NEC numele lui Petre Ţuţea.
În fiecare an, am sentimentul că sărbătorile, în loc să suspende timpul, tind, din ce în ce mai apăsat, să îl accelereze. Mai întîi, intervalul festiv s-a scurtat: se lucrează pînă în ultimul moment. Dezlănţuit, lacom, precipitat, ca dinaintea unui sfîrşit, a unei întreruperi catastrofale, care trebuie amînată cît mai mult cu putinţă.
În urma protestului pe care l-am semnat împreună cu alţi nouă colegi în apărarea Eugeniei Vodă, au apărut tot soiul de comentarii, care dovedesc ce periculoasă este, în orice dezbatere, abandonarea bunului-simţ.
Ar trebui să ne fie tuturor ruşine de ceea ce se întîmplă în România de la o vreme. Am reuşit să intrăm în Europa, ieşind din rîndul lumii. Am devenit, ca niciodată parcă, o insulă absurdă, un conglomerat de dejecţii, plutind în derivă. Viaţa noastră cotidiană pendulează între ridicol şi convulsie, între mîrlănie şi delir.
Departe de a fi un moft „consumist“, o frivolitate oarecare, vestimentaţia este o marcă subtilă a omenescului. Ea stimulează şi exprimă mutaţii importante ale imaginarului colectiv, ale răsturnărilor de mentalitate, ale modului în care personalitatea umană înţelege să se pună în scenă pentru sine şi pentru ceilalţi. Pentru ilustrare, mă voi mărgini la două exemple.
În baia de negativitate în care ne scăldăm zilnic, spiritul critic încetează să mai fie o virtute. Devine o boală. Aproape că e mai bună credulitatea. Dacă eşti gata să creditezi un fals, greul vinei cade asupra celui care distribuie falsul. Dacă însă respingi, precaut, ceea ce merită a fi creditat, vina e, în întregime, a ta. Spiritul critic devenit insomnie cîrcotaşă este un abuz al inteligenţei.
Citesc în revista 22 un text halucinant despre Biblioteca Centrală Universitară. Fostul director, pensionat în grabă, trebuia înlocuit cu altcineva. Postul e important: implică prestigiu, competenţă, experienţă managerială. Se dă un concurs.
La întrebarea „cu ce te îndeletniceşti?“ nu se poate răspunde „sînt autentic!“ sau „sînt vertical!“, decît cu preţul căderii în ridicol. Autenticitatea nu „se practică“ aşa cum „se practică“ politeţea, solidaritatea sau o dexteritate oarecare. Autenticitatea nu e o profesie sau o opţiune stilistică. Nu „te decizi“ să fii autentic. Nu „adopţi“ autenticitatea, ca pe o ţinută şic, ca pe o alură cochetă, ca pe un semn distinctiv. Şi mai ales nu ţi-o pui la butonieră, pentru a-i depuncta pe ce
Era inevitabil. În loc să fie o evoluţie armonioasă, naturală, echilibrată, integrarea europeană a ţărilor candidate împrumută ceva din metabolismul tranziţiei. Mai mult: chiar şi instituţiile comunitare se văd contaminate de ritmurile, obiceiurile şi tatonările ţărilor aspirante. Cu alte cuvinte, procesul integrării seamănă mai mult a Est decît a Vest. Se fac mişcări precipitate, se ţin multe discursuri, se lansează şi se încalcă promisiuni, se alternează exigenţa ţeapănă cu festivităţile.
Titlul de mai sus e aproape un citat din Radu Cosaşu. E proverbială înclinaţia lui de a relativiza orice perplexitate autohtonă („Cum se poate aşa ceva?“ – exclamă românul mereu surprins de suprarealismul natal) printr-un realist, vag obosit, sapienţial: „Uite că se poate!“. Sînt coleg de redacţie cu R.C. de cînd există Dilema.
Se spune, cu un licăr romantic în ochi, că „banii n-aduc fericirea“. Nu prea sînt de acord. Dacă banii aduc ceva, apoi tocmai asta aduc: un fel de fericire. Fie una directă, materială, care nu e chiar de lepădat, fie una mai subtilă, în funcţie de calitatea posesorului (fericirea de a dărui, de a aduce bucurii altora, de a face opere de binefacere, de a crea instituţii, pe scurt de a-i face fericiţi pe alţii).
Trăim într-o atmosferă de front. S-a dat drumul la beşteleală generală, la bîtă, la parapon. Cineva face treabă? Nu-i nimic. Îl vom căuta de bătături. Ne vom interesa de taică-său, de vreun amor clandestin, de echipa de fotbal pe care o preferă. Oricum, putem spune despre „venerabilul“ care ne enervează tot ce ne vine la îndemînă: îl putem lua peste picior, îi putem poci numele, îl putem înjura de mamă.
M-am pronunţat, în mai multe rînduri, împotriva acestei formule. Mi se părea că vrea să transforme firescul subzistenţei decente într-o probă de eroism. Dacă, într-o ambianţă neprielnică, îţi faci conştiincios meseria, dacă „îţi vezi de treabă“ neabătut, funcţionînd paralel cu universul ostil în care ţi-a fost dat să trăieşti, te poţi lăuda că ai supravieţuit cuviincios, că ţi-ai păstrat onorabilitatea, că nu te-ai „murdărit“, dar nu poţi pretinde că, prin activitatea ta, „ai rezistat“ regimului
Cînd spunem despre cineva că este „un om autentic“ îi facem, în mare, un compliment. Admitem că e vorba de un ins care se comportă în perfect acord cu sine, un ins care nu dă curs vorbirii în doi peri, atitudinilor contrafăcute, duplicităţii. Autenticitatea e sinceritate faţă de ceilalţi, dar, mai ales, sinceritate faţă de firea proprie. Spun, totuşi, că e un compliment „în mare“, pentru că, „în mic“, în anumite variante, el poate include şi o notă relativizantă: „cutare spune prostii, dar măcar
Nu sînt pregătit să scriu despre moartea lui Marin Tarangul. În general, nu sînt pregătit să scriu despre moartea nimănui. Cine e cu adevărat pregătit să trăiască şi să comenteze moartea, fie că e vorba despre moartea în ea însăşi, despre moartea unui prieten sau despre moartea proprie? Dar în cazul acesta am, între altele, o problemă de stil.
În Jurnalul de la Tescani, am schiţat - răsfoind Viţelul de aur şi Douăsprezece scaune - un inventar rapid al lumii ilf-petroviene. Mă grăbesc să recuperez cîteva pagini lăsate, atunci, deoparte. Experienţa grotescă a vieţii în comunism va fi uitată (şi comunismul va redeveni periculos) cînd nu se va mai găsi nimeni care să rîdă citind asemenea pagini.
Am întîlnit, de curînd, o tînără juristă, proaspăt întoarsă de la o specializare în străinătate. Mi-a explicat, cu o bună dispoziţie înduioşătoare, că s-a întors cu ideea că trebuie să facem ceva, că ţara trebuie salvată şi că ea, personal, este gata să se angajeze într-un efort radical de reformă. Am vreo idee? N-aş vrea să stăm de vorbă despre asta?
„Partidele sunt de un sectarism, de o răutate şi de o violenţă care depăşesc orice limită, deoarece instinctele crude pot să-şi dea, în sînul acestora, acoperirea unei autorităţi colective.“
„În viaţa politică, nimeni nu este vreodată calm şi nimeni nu are timp să reflecteze. Pe de altă parte, presa amplifică, după dorinţă, excesele politicienilor. Dacă oamenii politici au febră, presa delirează; dacă oamenii politici insultă, presa suduie birjăreşte...“
Nu este suficient să te aliniezi. Trebuie să te aliniezi păstrîndu-ţi, intactă, singurătatea. Alinierea fertilă, autentică, liberă cade în disciplină anonimă, în spirit gregar, dacă nu lasă mereu deschisă perspectiva evadării, a desprinderii. Dacă nu-şi menajează potenţialul de nealiniere.
Un membru al Parlamentului – figură marcantă a comunităţii româneşti, rome, culturale şi politice – se arată, într-o dezbatere acută, foarte supărat pe poporul român, care e lipsit de cultură (vezi sondajele recente, din care rezultă că 42% dintre concetăţenii noştri cred că Soarele se învîrte în jurul Pămîntului), necivilizat, incapabil de discernămînt politic , pe scurt, subdezvoltat intelectual, inapt moralmente, opac la orice tentativă pedagogică.
Ca toţi cei care mizează pe instinct mai mult decît pe calcul şi elaborare, pe temperament mai mult decît pe înţelepciune (fie ea şi strict conjuncturală), pe replica usturătoare mai mult decît pe cordialitatea calmă, Traian Băsescu nu pare procupat de problema limbajului, a comunicării adecvate, a igienei stilistice la care ar trebui să-l oblige funcţia.
„Sub Arini“ – aşa se numeşte un parc dinspre marginea Sibiului, vechi de peste o sută cincizeci de ani. E un loc celebru al oraşului, cu douăzeci şi două de hectare de pajişti, denivelări pitoreşti, arbori spectaculoşi, uneori exotici, inevitabile locuri de agrement, terase, cîini şi oameni.
De obicei, a fi un autor des citat e un simptom al gloriei, o încununare. În literatura de specialitate, numărul lucrărilor în care apari ca referinţă a devenit chiar un criteriu de validitate ştiinţifică. Există o mare cantitate de site-uri care te introduc într-o junglă practic infinită de „vorbe celebre“. S-ar zice că, dacă le citeşti, înţelegi tot: sînt ample compendii de înţelepciune, care acoperă întreaga problematică a lumii şi adună laolaltă toată floarea aforisticii, de la Platon la Val
Printre reacţiile celor care îmi fac onoarea să mă citească, există două pe care mi-e greu să le pricep. Amîndouă exprimă o exasperare: unii cad de acord că observaţiile mele sînt corecte, dar îmi reproşează că-mi exersez spiritul critic fără să propun soluţii, fără să arăt calea ieşirii din impas. Alţii, încă şi mai radicali, îmi cer să încetez cu lamentaţiile şi să fac ceva.
Mă aşteptam ca articolul meu despre România lui Dan Diaconescu să stîrnească iritarea „adepţilor“. Am constatat însă, cu inevitabilă stupoare, că iritarea – sau măcar comentariul critic – au atins cercuri mai largi şi mai pretenţioase. Oameni care scriu bine, dispun de certe referinţe culturale şi sînt capabili de judecată articulată manifestă, brusc, o fină înţelegere a fenomenului OTV şi pun în joc relativisme înţelepte, paralogisme înşelătoare, analize sociologice acute, de natură să contribu
Mai peste tot, avem dovada instalării unei riscante autonomii a politicului. Dansul puterii are altă melodie şi alte ritmuri decît cele care guvernează populaţia reală, decît cele care întruchipează ţara, în înţelesul ei simplu şi direct. O mînă de oameni trăiesc într-un univers separat, cu propriile lui legi, exigenţe şi strategii, fără nici o legătură cu malaxorul vieţii cotidiene a celor guvernaţi.
Dacă România poate fi echivalată cu „fanii“ OTV, atunci avem dreptul să spunem că România este o ameninţare la adresa propriei ei siguranţe naţionale. Nu teroriştii, nu corupţia şi cu atît mai puţin presa în ansamblul ei. Ci România lui Dan Diaconescu.
