Una dintre cele mai perfide agresiuni împotriva semenilor noştri este proasta administrare a discursului public. Totul, în viaţa culturală curentă, e mai uşor de suportat decît oratoria incontinentă, verbiajul torenţial, limbuţia încîntată de sine. Cunosc foarte puţini oameni capabili să-şi dozeze cuviincios exerciţiile retorice.
Colegul meu de şcoală primară, dl Ştefan Brăgărea (în clasă i se spunea Toto), mi-a scris cîteva rînduri pe adresa Dilemei vechi în chestiunea nebuloasă – şi tot mai iritantă – a „intelectualilor“. M-am bucurat să văd că citeşte gazeta noastră şi că e un cititor reactiv.
Morala, moralitatea, moralismul, moralizarea – sînt, de vreo douăzeci de ani, cuvinte-vedetă ale lumii româneşti. Toată lumea se simte îndreptăţită să judece pe toată lumea, toată lumea e foarte exigentă şi foarte competentă, cînd e vorba să-şi pună semenii în insectarul derapajului etic.
La începtul lui 2008, într-un editorial din New York Times, Stanley Fish observa că „raportul Comisiei pentru Studii superioare al Statului New York“ abia dacă menţiona „artele şi ştiinţele umaniste“. Evident, nu era vorba de o simplă „scăpare“, de o neglijenţă întîmplătoare.
Pentru mine, testul suprem pe care ar trebui să-l treacă un candidat la Primăria Bucureştiului ar fi o plimbare la pas prin oraş. Aş fi curios să-l văd cum şi cînd se înfurie, cînd se bucură, cînd se emoţionează, ce soluţii îi vin, de la caz la caz, în minte, şi în ce fel pasiunea pentru Bucureşti îl face să uite de sine.
Printre hîrtii mai vechi, găsesc o scrisoare a lui Geo Bogza, adresată doctorului Dan Setlacec. E un „la mulţi ani!“ trimis destinatarului de ziua lui. Din cîte îmi amintesc, Dan Setlacec mi-a încredinţat textul, temător să nu-l piardă în dezordinea policromei sale arhive.
Faptul de a avea imaginaţie e o garanţie de nefericire. Nu te poţi bucura de imediat, fie pentru că îţi aminteşti, melancolic, de necazuri trecute, fie pentru că te preocupă dificultăţi viitoare. Nu te poţi bucura de amintiri agreabile, pentru că ele ţin de trecut, şi nu te poţi bucura de posibile împliniri viitoare, pentru că te gîndeşti la obstacolele.
Părintele André Scrima, revenind, spre sfîrşitul vieţii, la Bucureşti şi bucuros să constate ce mulţi români se declară drept-credincioşi şi strîns legaţi de Biserica lor, observa, totuşi, că în modul cum se răsfoiesc, la noi, Evangheliile trebuie să se fi strecurat o greşeală: „Acolo unde scrie «Iubiţi-vă unii pe alţii!», lumea pare să fi citit «Urîţi-vă unii pe alţii!»“.
Sorin Ilieșiu umple rețelele electronice cu ample texte de înfierare a subsemnatului, pline de acuzații și insinuări bezmetice. E ceea ce aș numi sindromul „mirelui refuzat”: îndrăgostitul cade în genunchi dinaintea iubitei, o cere de nevastă, iar dacă ea refuză se înfurie și o face tîrfă. În cazul de față, te vezi curtat bălos ani de-a rîndul, ți se spune că ești un reper de o viață, un soi de Bach, Dostoievski sau Klee, după care, ofensat de cîteva puneri la punct provocate de isterical
Cum a fost posibil miracolul şcolarităţii noastre în vremurile asfixiante ale anilor ’50-’60 şi ce prăpastie enormă există între performanţa didactică de atunci şi cea de azi, în ciuda libertăţilor recîştigate după decembrie 1989 e un alt subiect, greu de sistematizat. În orice caz, nu sistemul era, în primii ani de comunism, mai bun, dar oamenii erau, în genere, peste nivelul lui.
Avem un nou prim-ministru care, cel puţin deocamdată, n-a socotit necesar să încondeieze, în vreun fel, opoziţia şi, în genere, n-a intrat în jocul declaraţiilor belicoase. Avem un opozant important, preşedinte al PSD, care, în acelaşi spirit, a reuşit să fie critic fără apoplexie şi să propună o dezbatere politică recalibrată stilistic: de la „Ba p’a mă-tii!“ la „Sîntem de altă părere!.
Îi rog pe cititori să se pună, din cînd în cînd măcar, şi în pielea mea. Şi a oricărui editorialist. Trebuie să fii cît de cît inteligent o dată pe săptămînă. La dată fixă. Nu e uşor. (Comentariu pe forum: „Păi dacă nu e uşor, taci dreacu’ din gură, neam saturat de fiţele tale, plimbă burdihanul!“)
„Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl., şcl. – în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvînt, moftul...“
Sîntem, cred, într-o situaţie în care toate soluţiile sînt proaste. Cum ar spune patronul nostru al tuturor, domnul Ion Luca Caragiale, „din această dilemă nu putem ieşi“. Şi asta pentru că, pentru ceea ce se întîmplă în stradă, toată lumea are diferite grade de vinovăţie. Primul vinovat este preşedintele ţării.
Mă declar vinovat. Am fost printre cei cîţiva fondatori ai Grupului de Dialog Social, dar, după înfiinţare, l-am frecventat sporadic, iar de cîţiva ani buni – aproape deloc. Nu am, deci, acoperirea necesară pentru a mă dezlănţui critic: am statutul incert al celui care nu e nici în afară, nici înăuntru şi, prin urmare, nu poate judeca, în detaliu, activitatea „colegilor“ săi.
Într-un articol de anul trecut, spuneam că prezenţa supraabundentă a anecdoticii cotidiene în presa curentă abate atenţia cititorilor de la „lucrurile cu adevărat importante“. Ei bine, unul dintre aceşti cititori mi-a scris pentru a mă întreba care anume sînt lucrurile cu pricina. Întrebarea e legitimă şi m-a făcut să mă simt stingherit.
Răsfoirea rapidă a emisiunilor oferite de canalele noastre de televiziune în noaptea de revelion a reuşit să mă indispună. În rezumat, era vorba de monotonie, vulgaritate, lipsă de imaginaţie şi de haz, neprofesionalism, stereotipie verbală şi gestuală, efect ieftin, prost-gust.
În Antichitatea tîrzie, cînd filozofii erau mai numeroşi decît profesorii de filozofie, iubitorul de înţelepciune era definit ca un truditor al modelării de sine. Nu ţi se cerea să cauţi o formă de cunoaştere generică, un adevăr „obiectiv“, străin de fiinţa ta, un adevăr fără efecte palpabile asupra modului tău de a fi.
Un tigru era cît pe-aici să bîntuie, zilele trecute, prin Sibiu. Un superb reprezentant al junglei într-o fermecătoare cetate medievală. E drept, n-ar fi fost exclus ca, în urma acestei impresionante împrejurări, cîţiva sibieni să fie mîncaţi de tigru. Dar, în definitiv, ar fi fost un episod sublim (chiar dacă dur), din marea carte a armoniei planetare.
Scriu acest text de dragul unui prieten: ambasadorul Coen Storck. Am citit de curînd un text din care trebuia să reiasă că a complotat la Bucureşti, alături de cîţiva „falşi“ disidenţi, pentru debarcarea lui Ceauşescu. Evident, omul era „în misiune“, trimis de Occidentul vrăjmaş să ne schimbe istoria.
Nu cred în coincidenţe. Cred că, în acest sezon, „arheul“ regiei de film şi de teatru e scuturat de friguri. După Liviu Ciulei şi Alexandru Tocilescu, dispare şi Andrei Blaier. Nu sînt expert în materie. Ce pot să spun e că primul serial de televiziune românesc pe care l-am urmărit consecvent cu mare plăcere a fost Lumini şi umbre.
Am fi putut încerca să ne salvăm „prin noi înşine“. Dar e limpede că în lumea de azi, a pieţei comunitare, a „globalizării“, a Internetului, performanţa solitară e o utopie. În plus, cînd spunem „noi înşine“, invocăm o realitate care a devenit vagă şi sărăcăcioasă. Sîntem năpădiţi de inerţii, diletantisme, confuzii şi dezordini greu de transformat, peste noapte, în capital al reconstrucţiei.
O carte de curînd apărută a lui Lucian Boia (Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950) stîrneşte, deopotrivă, melancolia, perplexitatea, panica şi compasiunea. E o carte despre modul cum au traversat intelectualii autohtoni o perioadă istorică trepidantă, de la dictatura lui Carol al II-lea pînă la dictatura comunistă.
Am noroc. Dimineaţa, la trezire, îmi dau seama că am avut unele vise, dar, de cele mai multe ori, nu-mi amintesc aproape nimic din anecdotica lor. Spun că am noroc, pentru că, ascultînd sau citind ce vise au alţii, trăiesc mici momente de panică, amestecată cu invidie.
L-am întîlnit, cîndva, pe dl Mihai Gâdea, pe vremea cînd începuse o emisiune de interviuri la Realitatea TV. Mă invitase foarte politicos la un dialog şi lucrurile s-au desfăşurat civilizat. La plecare, dl Gâdea a avut chiar gentileţea să mă ducă acasă cu maşina proprie, aşa încît, pe drum, am putut schimba, în continuare, cîteva gînduri.
Cînd inviţi la masă oaspeţi străini veniţi cu treburi în împestriţata noastră Capitală, e inevitabil să ţi se ceară „ceva specific românesc“. Politeţe? Curiozitate autentică? Cercetare etnografică? Puţin importă. Fapt e că trebuie să ai la îndemînă soluţii cu care să nu te faci de rîs. Soluţii ar exista.
De cîteva zile, o serie de canale de televiziune îl au ca invitat pe Miron Cosma. I se furnizează interlocutori de tot soiul (care acceptă, cuminţi, să intre în dialog cu el), iar moderatorii îl lasă să se desfăşoare torenţial (şi, de altfel, nici nu pot altfel, căci personajul nu poate fi ţinut în frîu). Omul e grosolan, sferto-doct, delirant, obraznic.
Nu sînt un „consumator“ al emisiunii Cîrcotaşii. Am căzut de cîteva ori, întîmplător, asupra unor secvenţe ale emisiunii cu pricina şi mi-am făcut o oarecare idee despre dnii Huidu şi Găinuşă. Cel puţin două lucruri pot spune în favoarea lor (cu o menţiune specială pentru dl Huidu).
Mi-am amintit de o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există“. Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi.
Rugăciuni şi reflecţii mistice: "Doamne, Dumnezeule, care de fapt nu exişti..." sau "Ştie numai Dumnezeu. Şi întrucît Dumnezeu nu există, nu ştie nimeni."
Că Nicolae Ceauşescu credea în competenţa lui universală, că nu ezita să dispună de poporul român ca de propriul său şeptel, că n-avea dubii, că se considera o figură istorică şi un lider planetar o ştim. Nu ne miră: e simptomatologia clasică a megalomaniei paranoiace.
„Deşteaptă-te române!“ şi-a avut vremea şi rostul lui. De necontestat. S-a cîntat, mobilizator, la 1848, la 1877, în timpul celor două războaie mondiale, la Braşov în 1987 şi la Revoluţie, în decembrie 1989. Nu se pune problema să uităm melodia, vorbele şi istoria lor. Dar avem voie să ne punem unele întrebări cu privire la calitatea de „imn naţional“ a acestui respectabil cîntec.
Românii se urnesc greu să facă lucruri. Au însă geniul comentariului. Nu că alţii n-ar fi, de asemenea, înclinaţi să comenteze ceea ce se întîmplă în jur, dar noi adăugăm acestei universale înclinaţii o dimensiune în plus: noi sîntem gata să comentăm şi ceea ce nu există, ceea ce nu s-a întîmplat (încă). Nu degeaba am oferit patrimoniului anecdotic planetar povestea drobului de sare.
Cel care, podidit de mîhnire, nefericit în plan personal, destrămat sufleteşte, iese pe stradă şi dă foc caselor din jur nu duce o luptă politică, nu se opune „sistemului“. Nu are un scop înalt şi altruist. Îşi exprimă, pur şi simplu, într-o variantă agresivă, marasmul, sau dezorganizarea interioară. Mai exact, transferă un război lăuntric pierdut, în război exterior.
Am trăit, alături de Radu Bogdan, momente de un insolit grandios: de la ceasurile lungi în care îmi citea, la telefon, pînă la lichefierea timpanelor, capitole întregi din monografia la care lucra, la ceasurile la fel de lungi, întrerupte cu „gustări“ de epocă (fasole cu parizer prăjit, de pildă), în care se oferea să-mi bată la maşină, după dictare, pagini din lucrarea mea despre peisaj.
Tulburările londoneze de la începutul lui august au fost cu siguranţă, pentru cei aflaţi la faţa locului, un episod dramatic. Au murit oameni, au fost incendiate clădiri, au fost devalizate magazine. Un amestec straniu de derizoriu (tîlhării crase, anarhie de cartier) şi vîrtej apocaliptic.
România reuşeşte, de veacuri, să ilustreze spectaculos alternanţa, ba chiar simultaneitatea, unor afecte şi situaţii ireconciliabile: dramă şi băşcălie, rîs şi plîns, veselie şi tristeţe, vehemenţă şi toropeală, indignare şi conciliere. Ni se oferă zilnic, în ziare şi la televiziuni, numeroase exemple.
Un om s-a luat în vorbe cu un alt om, aflat, temporar, într-o importantă dregătorie. N-ar fi făcut-o, poate – mai ales că îl susţinuse cîndva –, dacă nu s-ar fi simţit zgîndărit de tot soiul de pozne ale dregătorului, care de care mai nărăvaşe, mai răstite, mai pe-alături cu drumul.
Partidul Democrat Liberal, prin prim-vicepreşedintele său Theodor Baconschi, a propus înfiinţarea la Bucureşti a unui Muzeu al Comunismului. Privită în sine, iniţiativa mi se pare de bun-simţ. În ciuda condamnării prezidenţiale a vechiului regim, noi nu avem încă, la atîta vreme după 1989, ceea ce alte foste ţări comuniste au.
Parabola aceasta îmi vine în minte ori de cîte ori slujitorii Bisericii mele alunecă spre triumfalism, suficienţă, mîndrie lumească şi eficienţă lucrativă. Cînd aud, de pildă, că un preot din Ardeal, lîngă corpul neînsufleţit al unui enoriaş, comunică apropiaţilor că defunctul e în urmă cu plata cotizaţiei parohiale. Sau cînd văd un alt preot snopindu-l în bătaie pe unul dintre reprezentanţii turmei sale.
N-am cum să fac un inventar complet. Tejghelele vieţii noastre politice, deşi multicolore în aparenţă, sînt, de fapt, goale. Dar m-aş opri la trei însuşiri, fără de care, după părerea mea, un om politic nu este nici om întreg, nici politician întreg.
Am moştenit, amîndoi, (G. şi cu mine), acelaşi tertip al maestrului: cînd vrem să pomenim, în scris, numele lui Dumnezeu, să-i invocăm, într-un context sau altul, autoritatea, vorbim nu de El, ci de „zei“. Nu „aşa a lăsat Dumnezeu“, ci „aşa au vrut zeii“; nu „voia lui Dumnezeu“, ci „voia zeilor“; nu „dar de la Dumnezeu“, ci „dar al zeilor“.
În România de azi, se poate spune orice. Orice năzbîtie, orice caraghioslîc, orice trivialitate. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, nu se spune decît un singur lucru: că tot ce se întîmplă rău, la spital sau în bucătărie, la şcoală, în metrou, la piaţă, la chioşcul de ziare, la televiziune, la restaurant, pe tarlaua comunală, în puşcării, în Grecia, pe terenul de fotbal, mă rog, pretutindeni, e din vina lui Băsescu.
În articolul de ieri din Adevărul aş mai fi spus cîte ceva, dacă n-aş fi avut fireasca limită de spaţiu a rubricii. N-aş fi intrat în detaliul istoric al istoriei româneşti de la sfîrşitul anilor ’40, pe care Traian Băsescu nu o cunoaşte. Au apărut, în presă, destule precizări lămuritoare. Dar mi-aş fi pus întrebarea după ce criterii îşi organizează preşedintele judecăţile.
Recunosc: mă uit pe forum-uri. Întîi că sînt o fire mai comunicativă decît se crede. Adică vreau să ştiu şi eu, mă-nţelegi, ce mai gîndesc compatrioţii, cu ce-i supăr, cu ce i-aş mai putea sluji. Apoi pentru că mi se pare un spectacol foarte distractiv, un fel de ciné-vérité, plin de sosul inefabil al imediatului, cu trivialităţile şi sublimităţile lui, cu înţelepciunea şi ţicneala lui, cu proşti volubili şi ţîfnoşi, dar şi cu oameni cuviincioşi a căror prezenţă e consolatoare.
Pe scurt: ieri – lumină, azi – întuneric. Comunismul era uman, multietnic, etic şi echitabil, capitalismul e injust, etnicist, lipsit de suflet. Am stat de vorbă cu una dintre producătoarele filmului. Simte că lumea în care trăim nu e bună.
Un sunet nou, din punctul meu de vedere, se face auzit în multicolorul concert mediatic al patriei: sunetul morţii. Că moartea este, publicistic vorbind, un subiect „rentabil“ o ştie toată lumea. Iar supralicitarea funebrului e pe piaţă de mult, cu sprijinul tabloidelor, dar şi al ziarelor cu pretenţii.
În Badische Zeitung, Emil Cioran e „demascat“: e un fel de Heidegger mai brutal, un „duşman al omului“. George Bernard Shaw a fost ceva mai norocos. Nimeni nu l-a trecut la rubrica „bad guys“, în ciuda articolelor lui în favoarea lui Hitler, sau a apelului adresat, în 1934, către chimişti, cărora le cerea să inventeze un „gaz“, apt să ucidă fără dureri pe cei care parazitează comunitatea.
