În România circulă, în mare, trei tipuri de discurs patriotic. Avem mai întîi discursul triumfal: „sîntem muc şi sfîrc, nimeni nu e ca noi; am făcut, am dres, am stăvilit, am apărat, ne-am sacrificat, am salvat, am rezistat...“ Este discursul încîntării de sine, al slavei (deşarte), al suficienţei autohtone.
Aşa s-ar părea. Există o Românie bună, curată, inteligentă, grijulie cu românii, bine educată, nobilă – e România lui Dan Voiculescu, a lui Crin Antonescu, a lui Şova şi Ponta, a lui Ghişe, a lui Becali, a lui Dinu Zamfirescu, Gâdea, Ciuvică, Pelican şi a atîtor alţi patrioţi devotaţi, mereu gata să uite de ei înşişi pentru a sluji interese altruiste.
Nu vreau să intru acum în complicata şi delicata problemă a raporturilor dintre religie şi Biserică. Mă mulţumesc să consemnez, rapid, inevitabila lor interdependenţă. Problematica religioasă nu este una de tip speculativ, nu circumscrie o disciplină intelectuală dedicată unui adevăr abstract.
Dilema e veche de numai nouă ani (din ianuarie 2004), dar exista, ca „săptămînal de tranziţie“ de unsprezece ani (din ianuarie 1993). Sărbătorim, aşadar, cu totul, douăzeci de ani de viaţă. Am rămas „de tranziţie“ şi poate că cititorul va fi doritor să aprofundeze, împreună cu noi, această sintagmă. Pentru demaraj, republic mai jos cîteva consideraţii pe care le-am scris în 2002, cînd publicaţia noastră îşi tipărea cel de-al 500-lea număr.
Cînd, spre sfîrşitul anului 1992, Augustin Buzura mi-a propus, în calitatea lui de preşedinte al Fundaţiei Culturale Române, să încerc lansarea unui săptămînal de cultură, eram, în materie de gazetărie, un debutant. Scrisesem, desigur, în diverse periodice, încă din 1968, dar nu eram ceea ce se cheamă un „om de presă“.
Se vorbeşte foarte mult despre iubire. Cu o unanimitate uneori suspectă. Toţi sînt de acord că iubirea e un lucru (foarte) mare, că e rostul şi încununarea oricărei vieţi, că rotunjeşte şi justifică totul. Toţi ştiu citate celebre, poveşti de dragoste celebre, toţi recită, la o adică, capitolul 13 din prima epistolă către Corinteni, sau, dacă sînt mai „umblaţi“, pasajul din Paradisul lui Dante despre amorul care „move il sol e l’altre stelle“.
Într-un caiet vechi, descopăr o serie de pagini care conspectează amănunţit Chateaubriand, Le Génie du Christianisme. Cîţi cititori mai are astăzi această carte? E, totuşi, în ea, un amestec de subtilitate şi candoare care ar merita recuperat de noile generaţii, confruntate, cu sau fără voia lor, cu pătimaşe dezbateri pe tema: era sau nu Eminescu ateu?
Într-o lume normală, orice opţiune e precedată de un episod deliberativ. În lumea noastră însă, opţiunile sînt anterioare deliberării. Sînt opţiuni gata făcute, care nu apelează la realitate decît pentru a-şi găsi, la nesfîrşit, confirmarea.
Uneori regret că gazeta de faţă se numeşte Dilema. Constat aproape în fiecare zi că duhul dîmboviţean nu poate trece pe lîngă acest cuvînt fără să alunece în poantă facilă, ironie minoră şi malentendu cras.
Cînd spun „mahala“ nu vorbesc din vîrful buzelor, ca unul care n-o cunoaşte decît din cărţi. În copilărie, am petrecut ceva timp în Dudeşti-Cioplea, astfel încît nu pot revendica cine ştie ce distanţă aristocratică faţă de farmecele (picant-amărui) ale vieţii de cartier mărginaş.
Acum două săptămîni, doamna profesoară Rodica Zafiu a publicat, în gazeta noastră, un excelent articol despre folosirea abuzivă a generalizărilor în presa şi vorbirea curentă. O victimă constantă a acestui prost obicei este cuvîntul „românii“.
Nu cred că învingătorii din 9 decembrie au timp (şi chef) să cadă pe gînduri. Deocamdată sînt euforici şi lacomi. Nici învinşii nu par să fi depăşit psihologia victimei nedreptăţite, în căutare de vinovaţi. Dar evenimentele s-au desfăşurat – şi se desfăşoară încă – în aşa fel, încît ar merita fie şi cîteva timide tentative de reflexivitate.
Pe 4 decembrie s-au împlinit douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui Constantin Noica. Nimeni nu pare să-şi fi adus aminte de el cu prilejul acesta. Nici presa, nici scriitorimea, nici editurile care l-au publicat şi, ceea ce e încă şi mai trist, nici noi, cei care am avut privilegiul să-i fim aproape. Sînt sigur că ne-ar fi iertat.
Îmi place acest moment: stau pe malul Dunării, e soare, lume puţină şi leneşă, aer clar şi tremurător, cer scăzut şi miros de nisip încins. Mă simt consolidat de o viguroasă singurătate. Stau drept, pe fundalul unei pieţe turceşti aburind mocnit, ca o lespede încinsă.
Spre prînz, îmi trece prin cap că ziua se va scurge fără substanţă, fără semn, fără nici o „justificare“ spirituală. O zi pierdută, „ratată“, ca multe din zilele oamenilor. Dar trebuie, oare, să cauţi mereu, nevrotic, justificări înalte? Să stai mereu la pîndă după sens?
Nu scapă nimeni. Sau aproape nimeni. Loveşte în proşti (care devin fuduli) ca şi în deştepţi (care devin proşti). Sminteşte, în egală măsură, pe urîţi şi pe frumoşi, pe talentaţi şi pe netalentaţi, pe credincioşi şi pe atei, pe politicieni şi pe „simplii cetăţeni“, pe laici ca şi pe aparţinătorii clerului.
Tot omul e pîndit, astăzi, de cel puţin două maladii insidioase: sîntem (mereu) foarte ocupaţi şi vrem să fim (mereu) foarte inteligenţi. Rezultatul e, în primul caz, o semnificativă pierdere de libertate, iar în al doilea – o ireversibilă înstrăinare de bucuriile simple.
De multă vreme, asistăm la o degenerescenţă gravă a stilului electoral, a limbajului, a moravurilor politice, iar această degenerescenţă contaminează inevitabil întregul corp social. Majoritatea gazetelor multiplică voluptuos cangrena, populaţia e din ce în ce mai intoxicată de suspiciune şi ură.
Avantajul numărul unu, atunci cînd ai optat definitiv pentru o tabără sau alta, este că poţi lua o lungă pauză de gîndire. Nu mai trebuie să judeci, să iei notă de realitate, să faci evaluări calme ale „situaţiunii“. Ştii din capul locului cine sînt duşmanii, vinovaţii, băieţii răi.
Eram gata să cred că avalanşa de jurnalişti şi comentatori politici care iau azi cu asalt fotoliile parlamentare şi mîine, poate, pe cele ministeriale e un fenomen nou. Dar am descoperit un text din 1997 care dovedeşte că, în România, repetiţia e mama deşertăciunii.
Eram foarte tînăr cînd Arhim. Benedict Ghiuş, în chilia sa de la Mitropolie, mi-a scris, pe un petic de hîrtie, o propoziţie din Breviarul Latin cu un mesaj asemănător: Laeti bibamus sobriam profusionem Spiritus / „Să bem cu bucurie din sobra supraabundenţă a Spiritului“.
Atmosfera devenise apăsătoare. Oaspeţii străini se simţeau ca nişte barbari ajunşi în centrul lumii sau, dacă nu, într-o mică şi veselă clinică psihiatrică. Cultura franceză? A se slăbi! Europa? O peninsulă a Valahiei!
Cînd văd crocodili, sînt indignat pînă la blasfemie. Nici un animal nu mi se pare mai hidos, mai respingător, mai inutil. Sînt urîţi şi răi, lacomi şi sîngeroşi, o combinaţie terifiantă de tîrîre şi atac. Cum să-i socoteşti o „creaţie“ a bunului Dumnezeu?
Pînă la un punct, educaţia religioasă se suprapune cu educaţia pur şi simplu. Cu buna creştere. În noaptea Învierii, lucrul acesta se verifică an de an. Curţile bisericilor se umplu de tot soiul de inşi care nu ştiu unde se află, nu ştiu ce se petrece în locul în care se află şi nici cum trebuie să se poarte în împrejurarea cu pricina.
Îmi dau seama că, în România, numele lui Yehuda nu spune mai nimic. Yehuda ştia însă mai multe despre noi, decît ştim noi despre el. Ca rector (vreme de nouă ani) al Universităţii Central-Europene (CEU) de la Budapesta avusese mulţi studenţi din spaţiul românesc şi îi preţuia.
„Răul“, în sensul lui „tare“ (le Mal, das Böse, the Evil), e cvasi-absent din religiozitatea vetero-testamentară (vezi David Taylor, Theological Thoughts about Evil, în David Parkin (ed.), „The Anthropology of Evil“, Blackwell, 1985, p. 27). Cuvîntul ebraic e „ra“, cu sensul: „fără valoare“, „inutil“ şi, prin extensie, „care nu e bun“ (adică e „bad“), „urît“, sau chiar „trist“.
Joia trecută, Süddeutsche Zeitung a publicat textul unei conferinţe susţinute de curînd, la Potsdam, de scriitorul austriac Robert Menasse (laureat al mai multor prestigioase premii literare). Titlul conferinţei este „Europa: numărătoarea inversă“.
În ianuarie 1871, o gazetă din Germania (Augsburger Allgemeine Zeitung) publica o scrisoare a regelui Carol I, pe care ziarele şi parlamentarii români au transformat-o în prilej de scandal. După aproape cinci ani de domnie, regele se plînge unui prieten de „puţinul folos“ pe care l-a putut aduce „acestei frumoase ţări“.
A sta „la bloc“ e, desigur, o formă de adăpostire. Dar, omeneşte vorbind, „a locui“ e altceva decît a te adăposti. Şi nu mă gîndesc, pur şi simplu, la o nevoie firească de personalizare, adică la dorinţa legitimă de a-ţi alcătui un spaţiu vital în care să te recunoşti, care să poarte amprenta firii tale, a gusturilor, deprinderilor şi amintirilor proprii.
Dl Iliescu nu poate depăşi psihologia „tovarăşului de nădejede“: se ocupă strict de greşelile celorlalţi. E mereu „treaz“, mereu „angajat“, mereu „combativ“, „în avangarda“ luptei ideologice. Dar de ce mă mir? Văd zilnic pe scena publică inşi de ambele sexe care stau sub pulpana lui, după ce, la începutul anilor ’90 şi pe vremea lui Emil Constantinescu, îl considerau inamicul public numărul 1...
Am spus şi am scris, de mai multe ori, că Traian Băsescu e departe de a fi preşedintele ideal. Că e un campion al inadecvării, un nărăvit al obiceiului de a-şi pune toată lumea-n cap, un amestec de sentimentalism şi agresivitate, o natură frustă, mereu în pericol de a face gesturi şi declaraţii nepotrivite.
Cum bine se știe, sînt, orice-aș face, un "intelectual al lui Băsescu". Pînă să ajungă el președinte, și eu, și Liiceanu, și Patapievici, și Cărtărescu și alți cîțiva din aceeași categorie eram niște neica-nimeni. El ne-a inventat, ne-a făcut oameni, ne-a pus pe piață. Lunar, trecem pe la casieria prezidențială și încasăm mari sume de bani, pe care le bine-merităm prin publicarea unor ample poeme omagiale.
Deunăzi, am auzit o tînără jurnalistă spunînd unei colege, într-o emisiune de televiziune, că „mănîncă politicieni pe pîine“. M-am întrebat, cu oarecare perplexitate, dacă acest tip de gurmandiză intră în fișa postului de jurnalist. Imaginea mea despre profesiunea cu pricina e alta.
„Ciocoiul nu are o ocupaţie anume rezervată pentru sine“, nu iubeşte şi nu poate practica nici o profesiune. „Încarnare a dorinţei de putere“, iubitor de ranguri, „poftitor de onoruri“, incapabil să depăşească orizontul satisfacţiei imediate, ciocoiul nu-şi pune problema dacă merită încrederea publică, dacă poziţia lui socială corespunde unei îndemînări anume, dacă nevoia lui de a fi în fruntea bucatelor are acoperire într-o echivalentă nevoie de a fi de folos.
Nu vă pufnește rîsul? Sau, mai curînd, nu vi se face frică? Vi se pare că salvați prestigiul instituțiilor academice, reclamînd ingerința politicului în spațiul lor? Dar, Doamnă, problema e mult mai simplă: a plagiat sau nu dl Ponta? Și dacă da, cum spun bunul simț și două comisii din trei, atunci cine periclitează prestigiul vieții academice?
De curînd, într-o emisiune de televiziune, Petre Roman a preluat, cu obişnuita lui suficienţă, una dintre aberaţiile care circulă într-o „anumită parte a presei“ şi politicii româneşti: anume că imaginea proastă a ţării din ultimile două-trei săptămîni e rezultatul informaţiilor injuste trimise spre Europa şi spre lume în general de unii calomniatori autohtoni.
Pînă să ajungem la mari dezbateri politice, la fineţuri analitice mai mult sau mai puţin partizane, la prelungi şi îndîrjite înghionteli de tipul „care pe care“, să ne tragem puţin sufletul şi să revenim la reflexele străvechi ale „minţii sănătoase“, ale bunului-simţ, ale raţiunii comune.
Mă declar sabotat de Guvernul României. Vreau să-mi văd de treabă. Nu le cer nimic special. Le cer doar un minimum de normalitate, care să mă ajute să-mi duc la bun sfîrşit proiectele şi viaţa. În fond, asta e treaba guvernelor: să-i ajute pe oameni să-şi vadă liniştiţi de treabă, în condiţii omeneşti.
Se dedică ţoapei patriotice şi tuturor românilor supăraţi pe H.-R. Patapievici
Motto: „În perspectiva morţii mele, doresc să fac această confesiune: dispreţuiesc naţiunea germană datorită prostiei sale nesfîrşite şi roşesc la gîndul că îi aparţin“. (Arthur Schopenhauer)
Cum de n-are nimeni, dintre guvernanţi, curajul şi tăria de caracter să citească, la rece, bilanţul mandatului lui Horia Patapievici la Institutul Cultural Român? Orb să fii şi trebuie să recunoşti că e un bilanţ spectaculos şi încă pe fondul unor vremuri grele.
Sînt vicios. Nu mă pot abţine să nu arunc zilnic un ochi obosit asupra presei româneşti, să zgîndăresc, pe Internet, colbul ţărişoarei. În locul în care mă aflu e linişte. Nu e paradisul: sînt şi aici lupte politice, dezbateri despre moneda europeană, despre falimentul grecesc, despre psihologia şi nevoile bătrînilor care sfîrşesc la azil.
Un important profesor de biologie de la Yale vorbeşte despre relaţia dintre capacitatea reproductivă a omului, procesul de îmbătrînire, apariţia cancerului şi durata de viaţă. Teza lui se înscrie într-o suită de descoperiri şi analize statistice acceptate, se pare, astăzi, în mod unanim, de o întreagă zonă de cercetare, numită „life history“.
Pe un zid de lîngă Checkpoint Charlie, cineva a scris cu litere de o şchioapă următoarea întrebare: „Cînd a fost ultima dată cînd ai făcut ceva pentru prima dată?“. Un fel de a semnala că viaţa înclină spre inerţie, spre schemă, spre mecanism. Repetitivitatea prevalează asupra experimentului, previzibilul anulează riscul.
De la fereastra hotelului în care am fost cazat văd Loira, iar pe malul celălalt un conglomerat de blocuri noi. Un fel de Drumul Taberei mai dichisit, cu mai multă verdeaţă, cu ceva mai mult ştaif. După o plimbare prin centrul vechi al oraşului, în jurul catedralei Sf. Petru, mă întreb, inevitabil, de ce arhitectura contemporană, oricît de spectaculoasă, pare mută.
De cîte ori povestesc, dinaintea unui auditoriu occidental, scene din viaţa cotidiană sub dictatura comunistă, stîrnesc ilaritate. Nu pot reproşa nimănui că percepe în cheie comică ceea ce, în realitate, era sinistru. O fac eu însumi. Rîd zdravăn, cum rîdeam şi înainte de ’89, de aiurelile sistemului sub care am trăit decenii întregi.
Şi politicienii şi ziariştii şi electoratul vorbesc, de mai mulţi ani, despre „reforma clasei politice“. E imperios necesară! E singura noastră şansă! Aşa nu se mai poate! De întîmplat, nu se întîmplă însă nimic. Pe scenă evoluează încă politicieni de-acum douăzeci de ani, iar cei tineri sînt fie clone ale lor, fie învăţăcei cuminţi, crescuţi sub tutela „fondatorilor“.
Nu vreau să vorbesc strict în numele meu, pentru că nu vreau să fac pe deşteptul. (Cel mai adesea fac pe deştepţii proştii...) Prefer să-i citez pe alţii, a căror deşteptăciune nu e pusă la îndoială de nimeni. Mai întîi Paul Valéry: „Prostia e incapacitatea de a te lua singur peste picior“.
Dacă, ajuns la o anumită vîrstă, te trezeşti bombănind tot mai des vremurile şi noile generaţii, e bine să ştii că există riscul de a fi preluat în corul străvechi al bătrînilor, care cred, de cînd lumea, că totul se termină cu ei. Capeţi un discurs de bunic, dintre cele care îi exasperează pe nepoţi.
