Din cîte înţeleg, piaţa televizuală a patriei evoluează între două extreme: „B1” şi „Antena 3”. „Băieţii buni” pe de o parte, „băieţii răi” pe de alta. Primii luptînd pentru o creştere a audienţei, ceilalţi răsfăţaţi de audienţe care se convertesc prompt în procente electorale.
Cîteva bijuterii mateine. Sub pecetea tainei: „divina ţaţă“ Masinca Drîngeanu, „tînără, frumoasă, chiabură“. „Farmecul deosebit al femeilor sterpe.“ Remember: „înfloritele lor desfătări“, „noapte de catifea şi de plumb“, „solzii graşi ai apei leneşe“, „biciuind întunericul cu mînuşi albe“, „a perdelui trecutul“ (a-l ascunde).
Ziarele nu lasă nimic nesemnalat, necomentat, nefotografiat. Le citeşti şi simţi pulsul lumii. Nu trebuie să te iei, întotdeauna, după titluri. Sunt alese ca să te păcălească. Una ţi se promite, alta ţi se oferă. E, pare-se, un secret al meseriei, o probă de profesionalism.
Săptămîna trecută, am semnalat urmele lăsate de „modernitatea“ socialistă în memoria oraşului: progresele chimiei, universul muncii şi al tehnologiei, armata, şcoala, familia. Astăzi, unghiul inventivităţii edilitare se lărgeşte spectaculos: intrăm în domeniul ştiinţelor naturii, al eticii şi al metafizicii.
Nici nu ştii dacă să te mai superi. Unii politicieni spun lucruri atît de enorme, încît devin suspecţi de …inocenţă. O minimă experienţă, un minim instinct de conservare (politică), un mic efort de gîndire strategică ar trebui să le cenzureze, la timp, declaraţiile (prea) spontane. Am prefera să fim scutiţi de asemenea sincope intelectuale, de asemenea comice derapaje.
Deunăzi, am văzut, din fuga maşinii, un nume de stradă banal în aparenţă, dar, totuşi, misterios: strada Vaselor. De ce s-ar numi aşa o stradă oarecare, printre blocuri? Cum poate să-i vină în minte unui edil să boteze o stradă, strada „Vaselor“? Ce fel de vase? Şi de ce nu orice altceva?
La Alba Iulia, în deschiderea Festivalului Dilema veche, Andrei Pleşu ne-a vorbit cu mult umor şi cu eleganţă despre bătrîneţe. La conferinţă au participat oameni de toate vîrstele, însă cu toţii am părăsit sala simţindu-ne parcă mai tineri, mai optimişti. Redăm în continuare fragmentele cele mai semnificative.
Aş fi vrut să scriu ceva nou. Dar, în ţara noastră, unele lucruri sunt mereru noi, în sensul că au o actualitate perpetuă. De pildă problema cîinilor vagabonzi. Am scris despre asta acum cinci ani. Degeaba. Cititorul va vedea că şi acum 140 de ani problema era pe tapet. Tot degeaba. Aşa că republic textul din 2008 (cu mici adaosuri), ca pe un omagiu adus indemolabilei continuităţi autohtone.
Apariţia la televizor este una dintre formele cele mai rîvnite şi mai eficiente ale manifestării publice. Mai ales pentru politicieni. Dar şi pentru unii intelectuali „angajaţi“, pentru vedete de tot soiul sau pentru cetăţeanul de rînd, fericit şi el, ca toţi ceilalţi, să-şi vadă chipul pe ecran, cînd se întîmplă să fie invitat, fie şi din raţiuni statistice,
Uneori, ascultîndu-l pe Crin Antonescu, te trezeşti rostind, cu un mic frison de admiraţie, replica tandră a coanei Efimiţa: ”Ca dumneata bobocule, mai rar cineva!” Cînd, de curînd, se căuta un candidat pentru funcţia de ministru al Transporturilor, şeful liberalilor şi viitorul nostru preşedinte a explicat jurnaliştilor cît de grea e alegerea pe care va trebui să o facă.
Acum ceva timp, domnul Radu Cosaşu mi-a dăruit o tăietură de ziar vechi, în care era preluat scurtul discurs pe care l-am rostit pe data de 11 mai 1990, dinaintea „parlamentului“ de atunci (CPUN: Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională). Instituţia urma să-şi încheie mandatul, în urma alegerilor, şi, inevitabil, s-a organizat o „sesiune festivă“, plină de „discursuri de adio“.
Cu ultimul film al lui Stere Gulea („Sunt o babă comunistă”), tema „comunismului” nostalgic intră într-o etapă nouă. Dezbaterea se mută din spaţiul ideologic şi politic, în acela al domesticului şi al „general-umanului”.
„Sexagenarios da ponte!“ – suna un slogan al Romei antice. „Sexagenarii să fie aruncaţi de pe pod“. S-ar zice că, odată cu răspîndirea creştinismului, această „soluţie“ radicală la problema bătrîneţii a fost abandonată. Dar ea a supravieţuit, în subteranele mentalului european, îngrijorător de mult.
Radiodifuziunea Română, o instituţie care, multă vreme – şi în mai mare măsură ca televiziunile - a găsit tonul şi amplasamentul intelectual optim pentru a vorbi publicului său, are ghinion.
Se vorbeşte adesea, în lumea românească de azi, despre „absenţa modelelor“. Dacă ar fi să intrăm în detaliile subiectului, ar trebui să luăm în discuţie o sumedenie de teme colaterale: absenţa nevoii de modele, diminuarea capacităţii de a admira (dublată de euforia contestării), subversiunea falselor modele şi, de fapt, sensul însuşi al noţiunii de „model“.
Nu se vorbeşte destul despre poluarea sonoră la care ne condamnă nu statul sau politica globală, ci semenii noştri. În comparaţie cu alte seminţii, românii au tendinţa să vorbească tare. Fie răstit (la nervi), fie surescitat (la veselie), fie pur şi simplu tare, din proastă creştere sau din convingerea că ce are de spus interesează pe toată lumea, românul cultivă tonul ridicat.
Nu mă pot abţine! Sînt în vacanţă, dar continui să mă uit, fie şi frugal, la televizor şi să răsfoiesc ziarele. De cîteva zile, ştirea cea mai intens mediatizată, cea mai „breaking“, pe toate canalele, este modificarea dramatică a siluetei lui Gigi Becali. Se pare că omul s-a îngrăşat vreo şase kilograme! Oare de ce?
Cînd vine vorba despre securitate, românii sunt departe de a avea păreri coerente şi unanime. Unii – mai ales cei din generaţiile mai noi – pornesc de la o solidă bază de ignoranţă. Nu le vine să creadă că dracul a fost chiar atît de negru sau nu pricep de ce n-am protestat în masă.
A făcut de toate. Nu din superficialitate, nu din orgoliul de a afişa dexterităţi multiple, nu dintr-o juvenilă nevoie de experiment. Ci dintr-o vitală poftă de a face, din dorinţa de a onora oferta infinită a lumii şi de a explora potenţialul nelimitat al creativităţii.
Fiecărei zile – perplexitatea ei. Dacă pleci urechea, auzi din ziare, de la televiziuni, din vecini sau de pe stradă, tot soiul de lucruri care aduc orice minte normală în pragul colapsului. Fireşte, lumea merge glorios înainte. Dar cu mici sau mărişoare episoade de ebrietate.
Dacă citeşti ziarele şi te uiţi la televizor, începi să crezi, de la o vreme, că România nu e decît un iarmaroc perpetuu, o adunătură de „oratori, retori şi limbuţi“, o colecţie de fete mai mult sau mai puţin goale, de analişti politici plătiţi cu ziua (sau cu seara), de puşcăriaşi nevinovaţi şi procurori vînduţi, de hoţi şi hoţomani, de asasinate şi divorţuri.
Adam Michnik spunea odată că marea lui speranţă după schimbările din 1989 a fost speranţa ca Polonia să ajungă o ţară „plicticoasă”, gri, fără circ, fără suspans, fără surprize. Era un apel la „normalitate”, adică la o aşezare a lucrurilor care exclude spectaculosul, scandalul, bazarul mediatic perpetuu.
Dacă aş fi foarte tînăr, n-aş înţelege nimic. Şi nu din vina mea. N-aş şti să aleg între memoria ca formă a doliului şi memoria ca formă a uitării. Iar privind cu un ochi rău (dar legitim) chiar lista fondatorilor Memorialului de la Sighet, m-aş sminti, probabil, şi mai abitir.
Cu atributele pe care le ştim – balanţa, ochii acoperiţi, sabia – Justiţia e, sau ar trebui să fie, o instituţie geometrică. Ea se recomandă ca spaţiu al imparţialităţii, al discernămîntului deopotrivă riguros şi nuanţat, dar şi al deciziei ferme, tot aşa de puţin negociabile ca şi lovitura de spadă.
Aflu din ziare că tot mai mulţi copii americani vor, încă de la vîrste fragede, să-şi schimbe sexul. Se citează cazul unui băieţel care, deja la 18 luni, se simţea inconfortabil în pielea lui nativă şi voia să fie fetiţă. Îl (O) cheamă Coy (sic!) Mathis. Un caz frapant am întîlnit acum doi ani în presa germană. Cum subiectul pare de o tot mai mare actualitate, reiau articolul pe care, profetic, l-am scris atunci.
Sînt zile (dese) cînd plonjezi somnolent în ecranul televizorului pentru a afla „ce mai e nou” (nimic nu e foarte nou...), sau, pur şi simplu, pentru a pierde o cantitate rezonabilă de timp. De regulă, nu te alegi decît cu o insomnie. Una isterică, sau una bolîndă, după cum ceea ce vezi te umple de nervi sau de tristeţe.
Zilele trecute, Centrul „Marc Bloch“ din Berlin a organizat o dezbatere, sub patronaj franco-german, intitulată „Europa verticală. Frontiere şi linii de demarcare pe axa Est-Vest în Europa secolelor XIX şi XX“. Conceptul-cheie a fost acela de „frontiere-fantomă“, adică frontiere care, într-un fel sau altul, reactualizează sau camuflează diviziuni istorice, instituţionale, geografice, în aparenţă depăşite, dar în realitate încă funcţionale – dacă nu în mod direct, măcar în mod simbolic.
Aflu din ziare că dl. Turcescu s-a supărat foarte tare pe dna Nadia Comăneci. Şi că a dat cu ea de pămînt pe blog-ul propriu. Sportul nu e teritoriul meu de predilecţie, iar dl. Turcescu a început, cu ani în urmă, prin a-mi fi simpatic.
Universitarul trendy: Am mai multe obiecţiuni cu privire la Parabola Fiului Risipitor. Mai întîi, de ce „fiul“ şi nu „fiica“? N-ar fi fost mult mai interesant din punct de vedere sociologic şi antropologic să plece de-acasă o fată? Şi, de pildă, să se întoarcă în familie însărcinată?
Românii ilustrează cu brio vorba veche după care "nimeni nu e profet în ţara lui”. Dialogul autohton cu valorile naţionale e sporadic, arbitrar, guvernat, în cel mai bun caz, de interese electorale. Nu ne îngrijim de omul merituos (fie el artist, om de ştiinţă, om politic) decît cînd investiţia e rentabilă pe scena publică. În rest, a se slăbi!
Există, peste tot în lume, o mitologie a Germaniei şi a „neamţului“, mergînd de la deplina încredere în seriozitatea meşteşugărească şi în spiritul de disciplină ilustrate de lumea prusacă (un lucru bine făcut e „treabă nemţească“), pînă la ironii nu întotdeauna meritate despre o anumită lipsă de umor, sau pînă la stigmatul inevitabil provocat de dezastrul nazist.
Pînă să-ţi piardă sufletul, trufia îţi strică mintea. Am avut de multe ori prilejul să observ în ce măsură oameni inteligenţi, dăruiţi, eventual, cu însuşiri respectabile, cad, din cauza vanităţii, în cea mai neagră (şi ridicolă) specie de prostie.
S-a născut acum 57 de ani în Elveţia, dar a crescut în China, a trecut prin „revoluţia culturală“, a fost trimis la reeducare într-o provincie îndepărtată (ca săpător de morminte), a fost cînd tolerat, cînd ameninţat, i s-a retras cetăţenia chineză, a călătorit mult şi s-a stabilit pînă la urmă la Londra.
De curînd, presa germană a redeschis o mai veche dezbatere în jurul unei cărţi tipărite de Daniel Cohn-Bendit în 1975: „Marele bazar”. E o carte scrisă ca ”manifest împotriva societăţii burgheze”. Tînărul (pe atunci) revoluţionar de stînga, mare vedetă a mişcărilor studenţeşti din Parisul anului 1968, prieten de baricadă cu Joschka Fischer (viitorul ministru de Externe al Germaniei), şi europarlamentar, astăzi, din partea ”verzilor”, a scăpat printre rîndurile cărţii sale cîteva pasaje „inconfor
Trăim în centrul unei nebuloase care se cheamă talk-show. La televiziune şi la radio, la Guvern şi în Parlament, în ziare, la şedinţele sindicale şi de partid, în piaţa publică, la mese amicale sau în familie, pretutindeni se vorbeşte dezlănţuit, lacom, voluptuos. Dreptul de a vorbi e, fireşte, unanim recunoscut.
Dl Vintilă Mihăilescu a formulat, în numărul trecut al publicaţiei noastre, unele rezerve în legătură cu articolul meu „Înapoi la colectivism?“. De asemenea, dl Ştefan Brăgărea – cu care am fost coleg încă din şcoala primară – mi-a trimis la redacţie o scrisoare cu obiecţii legitimate de calitatea lui de cercetător în spaţiul ştiinţelor naturale.
După gustul meu, poeţii îşi recită mai bine poeziile decît o fac actorii. Fireşte, cu excepţiile de rigoare. Cine i-a auzit pe Nichita Stănescu, pe Cezar Ivănescu, pe George Călinescu, pe Teodor Pâcă şi pe alţii rostindu-şi textele, nu-şi poate imagina un mai potrivit mod de lectură.
Am ascultat, de curînd, o conferinţă a doamnei Angela Gronenborn de la Universitatea din Pittsburg. Domeniul era departe de a-mi fi familiar (biologie structurală), dar implicaţiile lui „metodologice“ mi s-au părut cît se poate de instructive şi... neliniştitoare.
Am încetat, de peste 20 de ani, să practic meseria pentru care am fost şcolit: critica de artă. Ajunsesem la concluzia că scrisul despre imagine, ca şi cel despre muzică nu pot adăuga nimic esenţial la discursul artistic propriu-zis.
La editura Humanitas a apărut, de curînd, o antologie a „celor mai frumoase povestiri“ din Vechiul Testament. Cititorul autohton se poate socoti norocos. Ţine în mînă un volum alcătuit de două mari profesioniste.
Într-un interviu din 1974, ca şi în lucrările sale despre evoluţia civilizaţiei, Norbert Elias vorbeşte, cu un optimism moderat, dar tenace, despre „progresele“ societăţii omeneşti în materie de agresivitate şi violenţă.
Acum aproape trei ani, am simţit nevoia să reacţionez la iritările unora dintre cititori, nemulţumiţi că bombăn de pe margine. N-am fost, se pare, convingător. Primesc, în continuare, aceleaşi reproşuri. Nu-mi rămîne decît să-mi reiau pledoaria.
A ţine conferinţe publice înseamnă, dintotdeauna, a asuma anumite riscuri. Poţi fi un bun specialist, dar poţi fi deficitar la capitolul „oratorie“; poţi fi un bun vorbitor, dar poţi avea o zi proastă, în care talentele proprii sînt, dintr-un motiv sau altul, adumbrite; poţi fi eficient retoric, dar pus dinaintea unui public inadecvat, nereceptiv, dacă nu chiar ostil.
Am mai dat şi cu alt prilej citate din miraculoasele antologii publicate de profesorul Zaica, în urma unor „chestionare“ adresate elevilor din primii ani de şcoală. Recidivez pentru a-mi oferi, mie şi cititorilor, un scurt intermezzo de inocenţă în atmosfera de grosolănie, nervozitate, breaking news şi scandal ieftin în care respirăm de dimineaţa pînă seara.
Mi s-au cerut declaraţii care să explice absenţa mea de la Salonul de carte de la Paris. Am răspuns laconic, dar limpede: „Mi se pare imoral să mă las inclus în programul unei instituţii aflate în plin derapaj.“ Atît. Nici ziarele din străinătate, nici cele din România nu au fost mulţumite.
Am văzut, în cele din urmă, filmul lui Cristian Mungiu. Acum mai bine de două săptămîni. Şi nu mă pot desprinde de apăsarea lui, de jetul de noroi din final, de tragicul lui molcom, aproape „normal“, semn inconfundabil al „lumescului“. Ca niciodată, mă simt captiv într-o interogativitate fără ieşire, fără răspunsuri, fără soluţii.
Într-un „Discurs despre pasiunile iubirii“ al cărui manuscris a fost descoperit de Victor Cousin la mijlocul secolului al XIX-lea, Blaise Pascal, încă neconvertit (ceea ce, pentru unii, pune în discuţie autenticitatea manuscrisului), vorbeşte, neaşteptat de liber, despre amorul lumesc. Una dintre temele discursului este perfecta înrudire dintre iubire şi raţiune.
De ani întregi ni se livrează, pe toate canalele, „realitate“. Cu rezultatul că realitatea e tot mai supra-realistă. Boala e veche. O dovedeşte articolul de mai jos, scris acum aproape şapte ani. Cîţiva notorii „oameni de televiziune“, volubili, sprinţari, fără dileme, au lansat o nouă ideologie.
Istoria noastră recentă a pus în circulaţie, de mai multe ori, un slogan electoral devenit loc comun: „Să votăm schimbarea!”. Dar schimbarea, simpla schimbare s-a dovedit, aproape întotdeauna, insuficientă. În fond, era vorba doar de „a-i încerca şi pe ceilalţi”.
Ultima carte a lui Lucian Boia (De ce este România altfel?) a avut un enorm succes de public şi continuă să stîrnească dezbateri aprinse. E un fapt care semnalează cîteva particularităţi ale peisajului autohton, demne de luat în seamă. Rezultă, mai întîi, că ţărişoara – ca temă – ocupă un loc de frunte în interesul public.
