Meşteşuguri de tâmpenie
Nu se vorbeşte destul despre poluarea sonoră la care ne condamnă nu statul sau politica globală, ci semenii noştri. În comparaţie cu alte seminţii, românii au tendinţa să vorbească tare. Fie răstit (la nervi), fie surescitat (la veselie), fie pur şi simplu tare, din proastă creştere sau din convingerea că ce are de spus interesează pe toată lumea, românul cultivă tonul ridicat.
Pare să creadă că interlocutorul – orice interlocutor - e, prin definiţie, cineva tare de ureche. De aceea, strada, cîrciuma, mall-ul, toate locurile publice au, la noi, ceva de iarmaroc pestriţ. Ceea ce, în oraşele „normale” din alte părţi, este zumzetul discret al ambianţei urbane, la noi e zgomot de codru, de Bărăgan, de zaiafet. Şi cînd munceşte, românul îşi cheltuie jumătate din energie strigînd. Chiar şi micile şantiere curente (cele care, de pildă, dau găuri în asfalt) provoacă tămbălău. „Coechipierii” se cheamă non stop unii pe alţii, îşi dau indicaţii, înjură cu năduf, sau, măcar, fluieră a pagubă. Nici noaptea nu-i potoleşte. Ba dimpotrivă! Stimulaţi, cumva, de liniştea din jur, se străduiesc încă şi mai abitir s-o umple cu interjecţii.
Să fie un reziduum ancestral al singurătăţii pastorale? Al vremurilor cînd se dialoga de pe un deal pe altul? Sau al muncii de cîmpie, sub un soare torid, cînd agricultorul cerea apă consoartei aflate la celălalt capăt al tarlalei? Dar şi modernitatea a fost de îndată adoptată tot pe linia ”aplicaţiilor” ei sonore. Radioul, amplificatoarele, telefonul mobil şi-au adus rapid contribuţia la multiplicarea trepidaţiilor noastre auriculare. La masa de-alături din restaurant, de pildă, cînd cîte un client volubil face lungi conversaţii cu iubita, cu mama, cu şefu`, aşa încît, vrei nu vrei, devii indiscret (chiar dacă omul nu pare să aibă nimic de ascuns). De altfel şi fără telefon unii muşterii de la mesele învecinate îţi strică liniştiţi cheful şi ciorba întreţinîndu-se cu amicii din jur ca şi cum ar fi acasă, în bucătăria proprie: cu glas mare, cu hohote de rîs ascuţite, cu tachinerii de budoar. Prin oraşe s-a răspîndit obiceiul ca, din cînd în cînd, în piaţa centrală, o orchestră ”de fiţe” să-şi instaleze pagode întregi de scule muzicale, cu ajutorul cărora terorizează sonor, ore de-a rîndul, tot ce mişcă pe o rază de cîţiva kilometri. S-a dovedit că şoarecii, de la anumite cote de decibeli în sus, fac ulcer, se nevrozează sau mor. Omul pare să fie mai rezistent. Eventual se cretinizează, cade în fandacsie sau, mai rău, devine dependent. Oricum, mărturisesc că n-am prea multă încredere în cei care, fericiţi (sau resemnaţi) să fie agresaţi în felul acesta, îşi exprimă ”liber” votul cînd li se cere…
Citiți articolul integral pe Blogurile Adevărul.
