Parastasul la români
Românii ilustrează cu brio vorba veche după care "nimeni nu e profet în ţara lui”. Dialogul autohton cu valorile naţionale e sporadic, arbitrar, guvernat, în cel mai bun caz, de interese electorale. Nu ne îngrijim de omul merituos (fie el artist, om de ştiinţă, om politic) decît cînd investiţia e rentabilă pe scena publică. În rest, a se slăbi! Nu ne plac mofturile ”elitiste”, cărturarii care se dau mari, talentele care nu se pot cumpăra sau pe care îi cumpără ”ceilalţi”. Figura poetului famelic face parte, de mult, din galeria ”modelelor” naţionale. Nici Eminescu, nici Creangă n-o duceau prea bine materialmente. Pe Caragiale l-a salvat o moştenire venită la timp. E drept că şi valorile însele sînt cu grăbire înclinate să-şi dea reciproc la cap sau să se vîndă potentaţilor zilei (legitimi sau nu). Nevoi financiare, ambiţii instituţionale, orgolii private de nestăpînit îi determină pe mulţi dintre ”oamenii noştri mari” să facă mici sau mari compromisuri, să se ”aranjeze”, să-şi negocieze prestigiul. Dar rămîne un fapt că aparatul de stat şi opinia publică au, în genere, alte priorităţi decît să-şi grădinărească patrimoniul uman (ca şi cel arhitectural). Cum iese unul din rînd, cum dă semne de excelenţă, e tras de-îndată în jos, acoperit de calomnie, deriziune, mlaştină. Oricine poate brutaliza pe oricine. E libertate! Nu acceptăm să cădem în idolatrie! În schimb, sîntem campioni la pietate postumă. Circula, pe vremuri, o glumă despre femeia română, vestită, între celelalte femei ale lumii, pentru minunatele parastase pe care ştie să le organizeze. Carevasăzică, avem tradiţii. Mortul ne umple brusc de respect.
Citiți textul integral pe Blogurile Adevărul.
